ICCJ. Decizia nr. 2474/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin sentința nr. 14429 din 14 noiembrie 2003 a secției a VI-a comerciale a Tribunalului București, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul M.B., împotriva pârâtei SC M.I.I.E. SRL, motivat de faptul că reclamantul nu și-a dovedit pretențiile în condițiile, prevăzute de art. 1169 C. civ. și nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contractul de asociere.
Astfel s-a reținut că pentru perioada august 1996 - 28 februarie 2002, pretențiile reclamantei cu titlu de cotă profit asociere și penalități de întârziere aferente sunt prescrise, în raport de data introducerii acțiunii 28 februarie 2003.
S-a luat act de renunțarea intimatei la susținerea excepțiilor invocate privind netimbrarea cererii și lipsei calității procesuale active a reclamantului.
Pe fondul cauzei, Tribunalul a reținut că prin contractul de asociere din 19 decembrie 1995, în sarcina pârâtei a luat naștere obligația de plată a unui procent de 24,55% din profitul net realizat din exploatarea bunului, dar nu mai puțin de 650 dolari S.U.A. pe lună, obligația însă era condiționată de data punerii în funcțiune a imobilului și de realizarea unui profit net din exploatarea acestuia de către pârâtă (art. 9.2 din contract).
S-a mai reținut că prin nota de constatare încheiată între părți la data de 9 mai 2003, se arată că nu se desfășoară în imobil nici o activitate și că s-au înregistrat un număr de 9 notificări, promovate în baza Legii 10/2001, cu privire la acesta. Prin adresa din 13 martie 2003, pârâta a înștiințat reclamantul că renunță la asociere, întrucât începând cu data de 8 februarie 2001 devenise aplicabil regimul juridic al Legii 10/2001 spațiul comercial din str. Lipscani, fiind supus art. 1 și 2 din acest act normativ, astfel că deveneau aplicabile prevederile art. 15 din contractul încheiat între părți.
Având în vedere situația de fapt constatată în cauză, instanța de fond a apreciat că reclamantul nu și-a dovedit pretențiile în condițiile art. 1169 C. civ., că punerea spațiului la dispoziția pârâtei cu o întârziere de peste doi ani denotă culpa reclamantei în nerealizarea contractului, precum și că lipsa oricărei dovezi cu privire la profitul realizat de către pârâtă, conduc la concluzia lipsei de temei a acțiunii reclamantului, pe care a respins-o ca atare.
împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia nr. 158 din 22 aprilie 2004 a respins apelul, ca nefondat.
în considerentele acestei hotărâri, instanța de apel a reținut că într-adevăr spațiul în litigiu nu a fost pus la dispoziția pârâtei, în termenii contractului, iar această situație de fapt a rezultat din coroborarea mai multor înscrisuri, din al căror conținut reiese în evidență că reclamantul nu și-a îndeplinit obligația contractuală mai sus evocată.
Mai reține instanța de apel denunțarea contractului în condițiile schimbării juridice a situației imobilului, cu referire la notificările consemnate în baza Legii 10/2001, precum și împrejurarea că prin adresa din 31 octombrie 2002 A.F.I. din cadrul C.G.M.B. a comunicat Primăriei că imobilul este în stare avansată de degradare și că este liber.
Totodată s-a argumentat că pârâta și-a manifestat intenția de a executa obligațiile contractuale, în sensul că potrivit art. 13 din contract a achitat garanția de bună execuție a contractului, dovadă fiind ordinul de plată aflat la dosar fond, însă din cauza nepredării imobilului nu a fost în măsură să continue executarea contractului.
în raport de situația reținută și de instanța de apel, dovedindu-se culpa reclamantei în neexecutarea contractului, care a condus în final la rezilierea acestuia, de comun acord, Curtea de Apel a apreciat că pretențiile reclamantei cu privire la sumele de bani și prescripția invocată sunt lipsite de obiect.
S-a înlăturat și critica privitoare la nepronunțarea asupra capetelor de cerere referitoare la rezilierea contractului și evacuare, cu motivarea că s-a dovedit că rezilierea s-a efectuat cu acordul ambelor părți, iar evacuarea dintr-un spațiu care nu a fost predat, face de prisos altă argumentație.
La data de 15 iulie 2004, reclamantul a declarat recurs împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, cu respectarea termenelor, prevăzute de art. 301 și art. 303 C. proc. civ.
Recurentul și-a întemeiat cererea pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile vizând interpretarea greșită a actului dedus judecății, schimbarea naturii, ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
în dezvoltarea acestei critici, recurentul a arătat că în mod greșit instanța a reținut că spațiul comercial nu a fost predat niciodată, că adresele invocate fac referire la anii 1996 și 1997, că greșit a fost indicat ca probă doar procesul verbal încheiat la data semnării contractului, întrucât în fapt prin procesul-verbal din data de 4 aprilie 1997, s-a predat efectiv spațiul și că de la această dată încep să curgă obligațiile contractuale ale pârâtei.
S-a mai susținut că instanța de judecată în fond nu s-a pronunțat pe capetele de cerere, privind rezilierea contractului și evacuarea spațiului, iar motivarea dată de instanța de apel asupra acestui aspect este nefondată și sumară.
Recurentul reiterează în altă ordine de idei și admiterea în mod greșit a excepției prescripției dreptului material la acțiune, reclamantul arătând că precizarea de acțiune, în sensul diminuării pretențiilor nu echivalează cu neatacarea soluției pe acest aspect. în opinia acesteia cursul prescripției a fost întrerupt, prin efectuarea de plăți în lunile decembrie 1995 și septembrie 1997, plăți efectuate cu titlu de cotă profit și nu garanție de bună execuție.
Pentru aceste motive, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate iar în fond, admiterea acțiunii precizate.
Recursul este nefondat și va fi respins pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Din examinarea legalității și temeiniciei deciziei recurate, prin prisma motivelor de recurs formulate de reclamant, curtea reține că actul juridic dedus judecății îl reprezintă contractul de asociere intervenit între părți și nu procesul verbal invocat de reclamant.
Curtea are a analiza dacă din materialul probator aflat la dosar a fost stabilită corect situația de fapt și dacă obligațiile contractuale derivate din convenția părților au fost respectate în termenii și modalitățile stipulate în aceasta.
Astfel, se constată că potrivit art. 9 alin. (2) din contractul din 19 decembrie 1995, asociatul (pârâta) se obligă să exploateze spațiul situat în Str. Lipscani și să plătească lunar consiliului, începând cu data punerii în funcțiune a imobilului, conform art. 3, 24,55% din profitul realizat din exploatarea bunului, dar nu mai puțin de 650 dolari S.U.A. pe lună.
Ori, în cauză, reclamantul nu a produs dovezi cu privire la punerea la dispoziție a spațiului decât după 2 ani, că nu a dovedit prin nici un mijloc de probă că pârâta ar fi înregistrat profit din exploatarea bunului, condiții convenite la încheierea actului și neîndeplinite de reclamant, astfel că neexecutarea contractului se datorează exclusiv culpei reclamantului, cum bine au stabilit instanțele de judecată în fond și apel.
Mai mult, prin nota comună din 9 mai 2003, s-a consemnat că în imobil nu se desfășoară nici o activitate, că sau înregistrat 9 notificări în baza Legii 10/2001, astfel că devin aplicabile prevederile art. 15 din contract, în sensul încetării raportului de asociere prin schimbarea situației juridice a spațiului.
De altfel, în raport de această nouă împrejurare, pârâta, prin adresa din 18 martie 2003, a înștiințat reclamantul că renunță la asociere, solicitând a se lua act de rezilierea deplin drept a contractului.
în aceste condiții, necontestate de reclamantul recurent, pretențiile solicitate prin acțiune, în mod legal și temeinic au fost respinse, ca nefondate.
Cu privire la aserțiunea recurentului în sensul că instanța de fond nu s-a pronunțat pe capetele de cerere, privind rezilierea și evacuarea, Curtea reține că în mod corect instanța de apel a motivat că rezilierea a operat de fapt deplin drept, în condițiile art. 15 din contract, iar a pretinde evacuarea dintr-un spațiu constatat a fi liber este lipsit de obiect.
Nici critica privind admiterea eronat a excepției prescripției dreptului la acțiune pe perioada decembrie 1995 - septembrie 1997 nu se susține, afirmația recurentului precum că a fost întrerupt acest curs prin plăți efectuate de pârâtă cu titlu de cotă profit este greșită, dovadă fiind ordinele de plată aflate la dosar fond, care demonstrează în fapt că pârâta și-a manifestat intenția de a executa contractul prin plata garanției de bună execuție, stipulată în contract, dar în lipsa punerii la dispoziție a spațiului, nu a putut continua executarea.
Prin urmare, motivele de recurs invocate în cerere, nu au fost de natură să conducă la modificarea deciziei atacate, astfel că, în temeiul art. 312 teza 2 C. proc. civ., Curtea a respins recursul, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2482/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2479/2005. Comercial → |
|---|
