ICCJ. Decizia nr. 2528/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.2528/2005
Dosar nr. 10/2005
Şedinţa publică din 12 aprilie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 36 din 23 ianuarie 2004, Tribunalul Olt a luat act că reclamanta SC M.E. SNC Caracal, a renunţat la acţiunea în evacuare formulată împotriva SC C. SRL Caracal şi a respins cererea reconvenţională privind constatarea dobândirii prin coachiziţie a unui spaţiu comercial, ieşirea din indiviziune asupra acelui imobil, restituirea sumei de 50.863.680 lei şi instituirea dreptului de retenţie, formulată de aceeaşi pârâtă împotriva aceleiaşi reclamante.
Hotărând astfel instanţa de fond a reţinut că reclamanta a renunţat la judecată, iar pârâta nu a făcut dovada existenţei unei convenţii cu privire la modul de dobândire a spaţiului comercial, ci numai a unei înţelegeri în legătură cu plata chiriei.
Suma pretinsă de pârâtă a fost achitată de aceasta către SC R.M. SA Caracal, persoană juridică cu care nu are încheiată vreo convenţie, iar nu reclamantei şi în lipsa unui raport de cauzalitate între suma plătită şi contractul de închiriere, cererea formulată de pârâtă nu poate fi admisă.
Curtea de Apel Craiova, prin Decizia nr. 705 din 26 octombrie 2004 a admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat sentinţa în sensul că a admis în parte cererea reconvenţională, iar pe cale de consecinţă a constatat că între cele două părţi a intervenit o convenţie pentru dobândirea prin coachiziţie a spaţiului comercial (magazin artizanat). A respins capătul de cerere privind ieşirea din indiviziune pentru acest spaţiu.
Pronunţându-se astfel instanţa de apel a reţinut că între reprezentanţii celor două societăţi există un grad de rudenie şi din această cauză nu s-a încheiat o convenţie în formă scrisă cu privire la modul de dobândire a coproprietăţii spaţiului comercial. Sumele plătite de pârâtă sunt mai mari decât pretinsa chirie datorată în baza contractului de închiriere, iar existenţa contractului de închiriere este aplicabilă pentru că pârâta avea nevoie de un titlu ca să ocupe spaţiul şi pentru a demonstra deschiderea unui punct de lucru.
Referitor la ieşirea din indiviziune a reţinut că nu poate fi făcută decât după stabilirea cu precizie a cotelor, când va trebui să se ţină cont de convenţia părţilor, de sumele plătite de fiecare şi de actualizarea lor de la momentul plăţii, la zi, aspecte ce se pot lămuri după rămânerea irevocabilă a acelei decizii.
Nemulţumită de Decizia pronunţată reclamanta a declarat recurs arătând că este nelegală.
În dezvoltarea acestor motive susţine următoarele:
- instanţa a interpretat greşit contractul de închiriere ca fiind o convenţie de coachiziţie, a celor două societăţi cu privire la spaţiul comercial, declarând-o pe pârâtă titulară a unui drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, fără a exista nici măcar un început de dovadă scrisă cu intenţia părţilor de a coachiziţiona acest spaţiu, încălcând astfel dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
- hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii prin aceea că materia locaţiunii prevăzută de art. 1410-1453 C. civ., a fost transformată în drept de proprietate, prevăzută de art. 480 C. civ.
- proba cu înscrisuri, prevăzută de art. 1171 C. civ., a fost înlăturată în favoarea probei testimoniale, cu toate că dispoziţiile art. 1191 C. civ., prevăd că nu se va primi niciodată dovada prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul.
Ulterior reclamanta şi-a completat motivele de recurs invocând necompetenţa materială a instanţei de fond de a soluţiona litigiul care este de natură civilă, iar nu comercială deoarece un capăt de cerere viza modalitatea de dobândire a unui imobil, iar celălalt viza ieşirea din indiviziune.
De asemeni susţine că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti modificând un contract de vânzare-cumpărare, în lipsa unei părţi contractante vânzătoarea imobilului în litigiu, care trebuia citată în cauză; prin respingerea capătului de cerere privind revendicarea au fost încălcate dispoziţiile art. 728 C. civ., care sunt imperative iar faţă de faptul că pârâta a solicitat constatarea existenţei unui contract în loc să formuleze o acţiune în realizare, cererea reconvenţională apare ca fiind inadmisibilă.
Recursul declarat de reclamantă este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Motivul de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. „când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe" este neîntemeiat deoarece litigiul dintre părţi este de natură comercială conform art. 4 C. com., iar nu de natură civilă cum susţine recurenta, pentru că spaţiul în litigiu face parte dintr-un fond de comerţ, iar părţile sunt comercianţi.
Nu este întemeiată nici critica privind depăşirea de către instanţă a atribuţiilor puterii judecătoreşti prevăzută de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., întrucât prin hotărârile pronunţate în cauză nu s-au adus atingeri principiilor constituţionale, care determină limitele în care trebuie să acţioneze puterile statului. Citarea în cauză a vânzătoarei spaţiului în litigiu SC R.M. SA, pentru ca hotărârea să-i fie opozabilă nu era necesară, pentru că litigiul priveşte doar părţile şi nu terţii, iar prin necitarea acesteia instanţa nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.
În schimb criticile vizând fondul cauzei sunt întemeiate.
Într-adevăr, prin hotărârea pronunţată, instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi a schimbat natura şi înţelesul lămurit neîndoielnic al acestuia.
Între părţi s-a încheiat la data de 15 aprilie 1999 un contract de închiriere, cu privire la spaţiul comercial, în care s-au stabilit chiria şi obligaţiile părţilor.
Nu s-a făcut dovada că în legătură cu acest spaţiu între părţi s-ar fi încheiat un act secret, prin care s-a convenit modalitatea de dobândire a imobilului prin coachiziţie.
Simulaţia prevăzută de art. 1175 C. civ., trebuie dovedită iar nu prezumată.
Dealtfel nici elementele de fapt stabilite de instanţe, urmare probelor administrate în cauză, nu conduc la ideea că între părţi ar fi existat această înţelegere cu privire la dobândirea spaţiului comercial în litigiu.
Sumele achitate de pârâtă cu titlu de chirie reprezintă numai 30 % din contravaloarea ratelor achitate din preţul pentru cumpărarea spaţiului comercial, iar în prezent imobilul este folosit numai de reclamantă.
Raportul juridic dintre părţi este acela dintre locator şi locatar reglementat de dispoziţiile art. 1410-1435 C. civ., iar nu dintre coproprietari cel prevăzut de art. 480 C. civ.
Faţă de cele ce preced, rezultă că Decizia atacată este nelegală şi drept urmare, Înalta Curte în temeiul art. 304 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul şi va modifica Decizia Curţii de Apel Craiova, în sensul că va respinge apelul declarat de pârâtă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC M.E. SNC Caracal, împotriva deciziei nr. 409 din 26 octombrie 2004 a Curţii de Apel Craiova, secţia comercială, modifică Decizia recurată în sensul că respinge apelul declarat de pârâta SC C. SRL Caracal, împotriva sentinţei nr. 36 din 23 ianuarie 2004 a Tribunalului Olt.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 12 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2506/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2550/2005. Comercial → |
|---|
