ICCJ. Decizia nr. 2565/2005. Comercial
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2565/2005
Dosar nr.9569/2004
Şedinţa de la 13 aprilie 2005
Deliberând asupra recursului de faţă constată următoarele:
Prin cererea formulată la 11 februarie 2002, reclamantul B.D. a solicitat, în contradictoriu, cu pârâta B.C.R., sucursala Huşi, să se constate nulitatea absolută a contractului de credit din 14 decembrie 1998, încheiat între pârâtă şi SC P. SRL Huşi.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în calitate de asociat în numele SC P. SRL a încheiat contractul de credit în valoare de 518 milioane lei, în vederea achiziţionării de la o altă societate a două staţii mobile de combustibil, credit care a fost garantat ca gajul general asupra patrimoniului, gajul fără deposedare asupra staţiilor mobile şi trei ipoteci.
Reclamantul arată că acest contract este nul fiind nesocotită o dispoziţie imperativă şi prohibită întrucât l-a semnat la sugestia directorului pârâtei, contractul trebuind să fie semnat de administratorul societăţii, M.A.I., el neputând angaja societatea, neavând calitatea de administrator.
Prin sentinţa civilă 265 din 9 februarie 2004, Tribunalul Vaslui a respins ca nefondată acţiunea reclamantului reţinând în esenţă că între B.C.R., sucursala Huşi, în calitate de împrumutător, şi SC P. SRL, în calitate de împrumutat, s-a perfectat contractul de credit din 14 decembrie 1998, privind acordarea unui împrumut de 518 milioane lei pentru achiziţionarea de echipament, contractul fiind semnat de reclamant în calitate de reprezentant al societăţii împrumutate care putea reprezenta societatea din 8 decembrie 1998, conform împuternicirii, administratoarea societăţii M.A.I. retrăgându-se din societate în 18 decembrie 1998.
A mai reţinut prima instanţă că nici unul din motivele invocate de reclamant nu poate constitui motive de nulitate a contractului de împrumut, nulitate care a fost invocată de reclamant abia în momentul incapacităţii de plată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul B.D., apel care prin Decizia nr. 180 din 21 iunie 2004 a fost respins ca nefondat de către Curtea de Apel Iaşi, secţia comercială şi contencios administrativ.
Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Reclamantul a fost împuternicit, începând cu 8 decembrie 1998, să dispună de operaţiunile din cont al SC P. SRL, iar din 10 decembrie 1998 a devenit acţionar majoritar al firmei, iar contractul a fost perfectat în perioada în care avea loc înregistrarea în R.C. al SC P. SRL cu asociat unic, reclamantul, situaţie în care operează art. 58 din Legea 31/1990 respectiv, actele preluate de societate sunt considerate ale societăţii încă de la data încheierii lor, celelalte rămânând în sarcina persoanei care a lucrat în numele societăţii.
Încălcarea normelor de creditare nu reprezintă o cauză imorală sau fraudă la lege astfel cum susţine reclamantul aceasta atrăgând răspunderea disciplinară şi nu afectează valabilitatea contractului.
De altfel, reclamantul nu a făcut dovada nici unui element care să atragă nulitatea absolută a contractului.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a formulat recurs, timbrat, reclamantul B.D., învederând potrivit doctrinei şi practicii că nulitatea absolută a unui contract de credit bancar intervine, printre altele, când obiectul sau cauza contractului încalcă dispoziţii legale imperative sau sunt contrare ordinii publice sau regulilor de convieţuire socială, în cauză fiind vorba de o cauză ilicită.
Se mai susţine că instanţa nu s-a pronunţat asupra expertizei contabile efectuată în cauză, iar creditul acordat a fost mai mare decât cel permis de normele de creditare, cu încălcarea art. 38 alin. (2) din Legea 58/1998 referitoare la prudenţialitate.
De asemenea, se susţine că reclamantul nu avea dreptul de a semna contractul de credit, neputând reprezenta societatea în relaţiile cu terţii, în raport de faptul că adresa din 8 decembrie 1998, emisă de SC A. SRL, prin care reclamantul a fost împuternicit, înainte ca această firmă să devină SC P. SRL în 10 decembrie 1998, să efectueze operaţiuni din contul SC P. SRL, aşa cum au hotărât asociaţii, nu a fost făcută în forma prevăzută de lege şi nu a fost înregistrat la O.R.C.
În consecinţă, reclamantul a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârilor în sensul admiterii acţiunii şi să se constate nul absolut contractul de credit.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ.
Examinând Decizia atacată prin prisma motivelor de fapt şi de drept invocate de reclamant, Înalta Curte constată că recursul formulat nu este fondat, hotărârea instanţei de apel fiind legală şi temeinică.
Recurentul – reclamant B.D. a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de credit din 14 decembrie 1998, prin care B.C.R., sucursala Huşi, împrumutător, a acordat, SC P. SRL, împrumutat, un împrumut în sumă de 518.000.000 lei, pentru achiziţionarea de echipament, contract care a fost semnat de reclamant, în calitate de reprezentant al firmei respective deşi nu putea angaja societatea neavând calitatea de administrator.
A solicitat recurentul să se constate nulitatea acestei convenţii motivat de faptul că i-a fost viciat consimţământul prin inducerea în eroare de către directorul pârâtei, care i-a propus acordarea unui credit condiţionat de cumpărarea firmei fiicei sale, credit care a fost acordat cu încălcarea prevederilor privind creditarea (la data acordării creditului, societatea avea un capital social de 3 milioane lei, situaţie în care normele interne bancare interziceau creditarea).
S-a reţinut în mod corect în cauză că acţiunea în constatarea nulităţii contractului de credit nu este fondată, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru admiterea unei astfel de acţiuni.
Nulitatea reprezintă o sancţiune care lipseşte actul juridic de efectele contrare normelor juridice editate pentru încheierea sa valabilă.
Nulitatea absolută intervine în cazul încălcării, în momentul încheierii actului juridic, a unei dispoziţii legale care atestă un interes general.
Nulitatea absolută intervine în următoarele cazuri: când a lipsit consimţământul şi această lipsă este datorată unei erori – obstacol (distructivă de voinţă) error în negotis (asupra naturii juridice a actului) şi error în corpore (asupra identităţii obiectului actului), când actul s-a încheiat prin nerespectarea condiţiilor privind capacitatea; când a lipsit obiectul, ori acesta este ilicit sau imoral; când a lipsit cauza ori aceasta este ilicită sau imorală; când actul juridic s-a încheiat cu încălcarea unei norme imperative sau a regulilor de convieţuire socială.
În cauză, în mod corect, s-a reţinut că nu a fost probată îndeplinirea vreuneia din aceste condiţii, mai ales că recurentul era îndrituit să semneze contractul de credit din 14 decembrie 1998, în raport de dispoziţiile art. 17 din actul constitutiv al SC A. SRL Huşi, a cărei denumire a fost schimbată în SC P. SRL Huşi odată cu asocierea reclamantului prin actul adiţional din 10 decembrie 1998, prin care i-au fost cesionate părţi sociale în valoare de 2.500.000 lei, de către asociatul unic, M.A.I.
Modificările aduse actului constitutiv al societăţii au fost înregistrate la O.R.C. Vaslui prin rezoluţia din 10 decembrie 1998 a directorului oficiului.
Prin actul adiţional la statutul societăţii din 16 decembrie 1998, M.A.I. s-a retras din societate şi a cesionat reclamantului părţile sociale în valoare de 500.000 lei, reclamantul devenind unic asociat şi administrator.
Contractul de împrumut a fost încheiat la 14 decembrie 1998, când asociat majoritar era reclamantul, care a fost împuternicit de asociata M.A.I. în acest sens, la data de 8 decembrie 1998.
După cum s-a menţionat, creditul în litigiu a fost perfectat în perioada în care se derula înregistrarea la R.C. a SC P. SRL cu asociat unic reclamantul, în speţă fiind aplicabile dispoziţiile art. 58 din Legea 31/1990, potrivit căruia actele preluate de societate sunt considerate ale societăţii încă de la data încheierii lor.
Mai mult decât atât, prin actul adiţional din 16 decembrie 1998, recurentul a devenit asociat în SC P. SRL şi, de altfel, singurul beneficiar al sumei împrumutate.
Deşi a afirmat că i-a fost viciat consimţământul la încheierea contractului, reclamantul nu a făcut şi dovada acestei afirmaţii, iar mai mult decât atât viciile de consimţământ au ca efect nulitatea relativă a actului.
De asemenea, eventuala încălcare a normelor de creditare ale B.C.R. la momentul creditării (neregularitate care a fost acoperită prin majorarea capitalului social al SC P. SRL, prin actul adiţional din 16 decembrie 1998, dată la care reclamantul devenise asociat unic) nu atrage nulitatea absolută a actului, având în vedere că nu constituie o cauză imorală sau o fraudă la lege de natură să prejudicieze interesele generale.
Încălcarea normelor bancare de creditare pot atrage eventual o răspundere disciplinară a angajaţilor băncii.
Practic cu privire la încălcarea normelor bancare de creditare care de altfel sunt norme interne de interes particular, recurentul şi-a invocat propria turpitudine, (a achiesat la perfectarea unei convenţii ce contravenea normelor de prudenţialitate care guvernează activitatea bancară) solicitând instanţei constatarea nulităţii contractului.
Nici motivul de recurs invocat în subsidiar de reclamant, referitor la împrejurarea că instanţele nu s-au pronunţat asupra expertizei contabile efectuate în cauză, deşi aceasta era hotărâtoare la dezlegarea pricinii, pct. 10 al art. 304 C. proc. civ. nu este fondat.
Astfel, se constată că instanţele s-au pronunţat implicit asupra probei administrate în cauză, fiind combătute concluziile acestui raport de expertiză.
Soluţiile pronunţate în cauză au avut la bază întregul material probator administrat în cauză, inclusiv expertiza contabilă.
În consecinţă, în raport de considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că recursul este nefondat, conform art. 312 C. proc. civ., îl va respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul B.D., împotriva deciziei nr. 180 din 21 iunie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 13 aprilie 2005.
← ICCJ. Decizia nr. 2552/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2571/2005. Comercial → |
---|