ICCJ. Decizia nr. 2581/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.2581/2005
Dosar nr. 10977/2004
Şedinţa publică din 14 aprilie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea introdusă la 12 iunie 2003, reclamanta D.S.B., a solicitat obligarea pârâtei SC T.C.V. SRL la plata sumei de 413.201.098 lei penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată.
Tribunalul Bacău prin sentinţa nr. 3149 din 22 decembrie 2003, a admis în parte acţiunea reclamantei şi a obligat pârâta SC D.C. SRL Tazlău (fostă SC T.C.V. SRL) să-i plătească penalităţi de întârziere în sumă de 403.538.025 lei şi cheltuieli de judecată în sumă de 36.128.219 lei.
În motivarea acestei sentinţe s-a reţinut că pârâta datorează penalităţile de întârziere în cuantumul acordat şi stabilit prin expertiza efectuată în cauză pentru neachitare în termen a contravalorii masei lemnoase.
Împotriva sentinţei de mai sus, pârâta a declarat apel şi Curtea de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin Decizia nr. 197 din 28 septembrie 2004, a admis în parte apelul şi a schimbat în parte hotărârea primei instanţe, în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 117.796.777 lei pretenţii şi 4.802.807 lei cheltuieli de judecată.
S-a reţinut în motivarea deciziei de mai sus, că în raport de prevederile contractuale, concluziile expertizelor efectuate în cauză şi situaţia decontării facturilor emise de intimata reclamantă pentru exploatarea masei lemnoase, cuantumul penalităţilor de întârziere se reduce la suma acordată.
Reclamanta a declarat recurs împotriva hotărârii instanţei de apel, solicitând casarea acesteia în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs este criticată însuşirea variantei a doua a expertizei efectuate la fond, variantă care se întemeiază pe posibilitatea executării masei lemnoase din depozitul primar al reclamantei, depozit a cărui existenţă însă nu a fost dovedită.
S-a mai susţinut de către recurentă că marfa vândută privea bunuri de gen şi în această situaţie proprietatea asupra ei se transfera odată cu individualizarea şi predarea masei lemnoase, dată la care se emitea factură cu termen clar de achitare, depăşirea acestuia determinând curgerea penalităţilor conform art. 7 din contract şi nicidecum aşa cum reţine instanţa de apel, curgerea penalităţilor nu este legată de finalizarea masei lemnoase.
Recursul este întemeiat pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel, deşi suplimentase în apel expertiza tehnică (pe cu totul alte obiective decât obiectul litigiului), îşi argumentează soluţia pe ultima variantă a expertizei făcută la fond, respectiv pe răspunsul la obiecţiunile părţilor, imputând reclamantei neîntreruperea furnizării masei lemnoase în condiţiile în care facturile nu au fost achitate la termen, penalităţile fiind calculate în această variantă începând cu data scadenţei ultimei rate din eşalonare.
O asemenea interpretare este în contradicţie cu cele stipulate de părţi în art. 7 alin. (6) din contract, clauză prin care părţile au convenit asupra penalităţilor în cuantum de 0,3 % pe zi întârziere pentru depăşirea termenului de achitare a facturilor, termen stipulat în art. 5 şi 7 din contract. Termenul de plată curge distinct pentru fiecare factură în parte şi nu de la încetarea exploatării, cum greşit a apreciat instanţa de fond.
Este adevărat că în art. 2 din contract părţile au stipulat şi întreruperea furnizării masei lemnoase în cazul în care nu se va achita valoarea materialului lemnos la termenele stipulate dar atunci când convin asupra „modalităţilor de plată" (art. 5) stabilesc că plata se va face lunar, pe baza facturii emise de ocolul silvic, pârâta asumându-şi obligaţia s-o achite până pe data de 10 ale lunii următoare, depăşirea acestui termen atrăgând plata unor penalităţi stabilită în art. 7 alin. (6) din contract.
În raport de aceste considerente curtea apreciază ca fondată critica recurentei, instanţa de apel încălcând şi aplicând greşit dispoziţiile art. 969 C. civ., cu referire la aplicarea art. 7 alin. (6) din contract, aşa încât recursul va fi admis în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar Decizia din apel modificată în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., în sensul respingerii ca nefondat a apelului pârâtei declarat împotriva sentinţei civile nr. 3149/2003 a Tribunalului Bacău, care urmează a fi menţinută ca temeinică şi legală.
În conformitate cu dispoziţiile art. 277 alin. (1) C. proc. civ., urmează a se admite şi cererea recurentei privind obligarea intimatei reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta D.S.B., împotriva deciziei civile nr. 197 din 28 septembrie 2004 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ, pe care o modifică în sensul că respinge apelul declarat de pârâta SC D.C. SRL Tazlău, împotriva sentinţei civile nr. 3149 din 22 decembrie 2003 a Tribunalului Bacău.
Obligă pe intimata pârâtă să-i plătească recurentei reclamante suma de 7.842.325 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 14 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2580/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2586/2005. Comercial → |
|---|
