ICCJ. Decizia nr. 2584/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin acțiunea formulată la data de 22 octombrie 2003, reclamanta D.S. Piatra Neamț a cerut instanței obligarea pârâtei SC S.P. SA Piatra Neamț, la plata sumei de 1.199.446.416 lei penalități de întârziere, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 34.983.928 lei taxă de timbru și 50.000 lei timbru judiciar.
în motivarea cererii sale reclamanta arată că a încheiat cu pârâta contractul nr. 2486 din 26 aprilie 2002, pentru furnizarea de masă lemnoasă pentru suma de 3.167.188.000 lei, pentru încasarea căreia a emis, conform art. 30 din contractul menționat, 5 facturi, care au fost achitate de pârâtă cu multă greutate și cu mult timp peste termenele scadente, prevăzute de art. 24 din contract, astfel că a calculat penalități de întârziere având, însă, în vedere forța majoră intervenită pe parcursul derulării contractului și invocată de pârâtă, facturile fiind emise numai pentru masa lemnoasă efectiv transportată.
Prin sentința civilă nr. 1038 din 24 iunie 2004, Tribunalul Neamț, secția comercială și contencios administrativ, respinge acțiunea formulată de reclamantă ca nefondată, reținând, în esență, că pârâta nu este în culpă pentru plata cu întârziere a facturilor întrucât a depășit termenele de plată datorită unor situații de forță majoră în care s-a aflat și care au împiedicat-o să exploateze masa lemnoasă la termenele inițial stabilite și că reclamanta, în temeiul art. 2 din contract, avea posibilitatea de a opri lucrările de exploatare și transport al masei lemnoase în cazul neachitării în termen a facturilor, iar dacă întârzierea depășea 30 de zile putea rezilia necondiționat contractul, căi de care aceasta nu a uzat.
Prin decizia civilă nr. 220 din 21 octombrie 2004, Curtea de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta apelantă.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că deși contractul are forță obligatorie pentru părți, conform art. 969 alin. (1) C. civ., una dintre excepțiile de la acest principiu pentru actele cu executare succesivă este suspendarea efectelor acestora printr-un caz de forță majoră sau caz fortuit, situație în care s-a aflat și pârâta, care, în conformitate cu dispozițiile art. 1083 C. civ., nu datorează daune interese.
De altfel, mai reține instanța de apel, în speță, părțile au prevăzut în art. 30 din contract forța majoră ca o cauză de exonerare de răspundere pentru debitorul obligației de plată și invocarea ei după o anumită procedură, fără a menționa și sancțiunea în caz de nerespectare a sa, astfel că, în cauză, forța majoră a fost constatată de o autoritate în drept să o facă, fiind adusă la cunoștința unei autorități neutre, primăria în raza căreia se situa ocolul silvic, care gestionează fondul forestier în exploatarea pârâtei și nefiind contestată de reclamanta creditoare apelantă, iar câtă vreme nu există un text legal care să prevadă o procedură standard de constatare a forței majore și clauza contractuală este lacunară, fiind prevăzută în favoarea celui ce se obligă, nu va putea fi interpretată în defavoarea celui care se obligă și, în consecință, apreciază că exonerarea de răspundere a debitoarei are loc în virtutea legii, art. 1083 C. civ.
împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs, cerând modificarea ei pentru netemeinicie și nelegalitate, invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta reclamantă critică decizia din apel ca fiind dată cu încălcarea dispozițiilor contractului dintre părți, în special a art. 30, 35 și 40, precum și cu încălcarea prevederilor art. 969 C. civ. Astfel, arată recurenta, instanța de apel a ignorat nerespectarea de către pârâtă a dispozițiilor art. 40 din contract referitoare la procedura convenită de părți pentru constatarea și invocarea forței majore, pârâta depunând la dosar procese verbale de calamitate vizate de Primărie și stația meteorologică din zonă, fără număr și data de înregistrare, fără viza ocolului silvic și fără dovada că ele ar fi fost aduse la cunoștința acestuia, rațiune pentru care reprezentanții ocolului au refuzat acordarea prelungirii termenelor de exploatare, aceasta fiind și cauza neefectuării de către pârâtă a exploatării masei lemnoase, conform celor stabilite.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata solicită respingerea recursului ca nefondat, arătând că, așa cum s-a reținut și în concluziile din cele două rapoarte ale expertizelor efectuate în cauză, exploatarea masei lemnoase nu s-a putut efectua, conform eșalonării, datorită calamităților naturale care s-au produs în timpul derulării contractului de furnizare și deci nici plata nu s-a putut efectua conform eșalonării din aceleași motive, respectiv existența forței majore făcută cunoscută recurentei și confirmată de S.M. Piatra Neamț, ca organ de specialitate și de P.B. din raza O.S.B., ca organ neutru.
Recursul reclamantei este întemeiat pentru considerentele ce se vor arăta.
Atât instanța de fond cât și cea de apel au apreciat că pârâta este exonerată de plata penalităților contractuale de întârziere aferente celor cinci facturi ce formează obiectul litigiului, penalități ce însumează 1.199.446.416 lei, conform calculului efectuat, în temeiul art. 35 din contractul părților, întrucât ploile abundente au împiedicat-o să exploateze materialul lemnos, conform eșalonării convenite, eveniment dovedit cu procese verbale de calamități depuse la dosar și vizate de P.B. și S.M. Piatra Neamț.
Este adevărat că în art. 40 (și nu 30 cum incorect reține instanța de apel) părțile au prevăzut ca "forța majoră apără de răspundere partea care o invocă în condițiile legii" arătând și că "forța majoră, așa cum este definită în legea română reprezintă evenimentele și /sau situațiile care sunt imprevizibile, de neînlăturat și care apar după încheierea contractului, împiedicând sau întârziind, total sau parțial, îndeplinirea obligațiilor contractuale (ploi, căderi abundente de zăpadă, alunecări de teren, doborâturi de vânt în masă, incendiu, deteriorări de drumuri sau poduri, greve, etc.)".
însă, în conformitate cu aliniatul doi al aceluiași articol 40, partea care invocă forța majoră este obligată să comunice în termen de 48 ore celeilalte părți apariția forței majore, iar în termen de 5 zile să prezinte documente doveditoare, însușite de ambele părți fiind totodată "obligată să anunțe încetarea forței majore în termen".
în speță, intimata pârâtă nu a făcut dovada că a respectat dispozițiile contractuale menționate și nici că procesele verbale de calamitate depuse la dosar ar fi fost aduse la cunoștința recurentei și a ocolului silvic implicat, conform legislației silvice în vigoare, respectiv Legea nr. 26/1996, iar menționatele procese verbale nu au nici un număr de înregistrare, nu sunt datate și nu poartă viza O.S.B., motiv pentru care nu-i sunt opozabile reclamantei recurente.
Cum potrivit art. 969 C. civ., contractul constituie legea părților, iar părțile au precizat în contractul lor, în art. 40, și ce anume constituie caz de forță majoră și care este procedura pe care trebuie să o parcurgă cel ce invocă forța majoră, instanța de apel a apreciat în mod eronat că este lacunară clauza contractuală referitoare la forța majoră, iar mențiunea aceleiași instanțe referitoare la absența unui text legal care să prevadă o procedură standard de constatare a forței majore, absență care ar conduce, în opinia respectivei instanțe, la exonerarea de răspundere a debitoarei în virtutea legii (art. 1083 C. civ.) este neîntemeiată, în speță urmând a se aplica legea părților, respectiv art. 40 din contract.
în consecință Curtea apreciază că decizia instanței de apel a fost dată cu greșita aplicare a legii, respectiv a art. 969 C. civ., și reține ca întemeiate criticile recurentei, rațiune pentru care va admite recursul pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica decizia din apel în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., în sensul că va admite apelul aceleiași părți declarat, împotriva sentinței de fond pe care o va schimba în sensul că va admite acțiunea reclamantei și va obliga pârâta la plata penalităților de întârziere solicitate și dovedite cu actele depuse la fond, în cuantum de 1.199.446.416 lei.
în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., intimata pârâtă a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată pentru toate fazele procesuale, în sumă de 70.117.856 lei, suma reprezentând taxele de timbru avansate de reclamantă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2590/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2513/2005. Comercial → |
|---|
