ICCJ. Decizia nr. 2688/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2688/2005
Dosar nr. 5818/2004
Şedinţa de la 10 mai 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC C. SRL Piatra Neamţ, a chemat în judecată pe pârâtul T.G., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 132.258.866 lei dividende încasare necuvenit pe anul 1998, majorările la impozitul pe profit şi creanţe neîncasate dar prescrise.
Prin cererea reconvenţională, pârâtul a solicitat instanţei să constate retragerea sa din societatea comercială la data de 26 iunie 1998, obligarea administratorului la plata majorărilor şi penalităţilor la care a fost îndatorată societatea comercială după retragerea sa şi la plata cheltuielilor de judecată.
Tribunalul Neamţ, prin sentinţa civilă nr. 1369/ E din 24 octombrie 2000, a respins acţiunea ca nefondată, a admis cererea reconvenţională constatând că pârâtul – reclamant s-a retras din SC C. SRL la data de 26 iunie 1998, a luat act de renunţarea la capetele de cerere privind obligarea societăţii la drepturile băneşti ce i se cuveneau în calitate de asociat şi la obligarea administratorului la plata majorărilor şi penalităţilor la care a fost îndatorată societatea, după 26 iunie 1998 şi a obligat pe reclamanta pârâtă la 300.000 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că la data retragerii din societate a pârâtului reclamant, prin actul adiţional din 26 iunie 1998, reclamanta avea resurse pentru plata tuturor obligaţiilor către stat, obligaţii neachitate şi pentru care s-au calculat majorări şi penalităţi până la data de 31 ianuarie 2000.
În privinţa cererii reconvenţionale, instanţa a stabilit că prin actul adiţional autentificat la 26 iunie 1998 pârâtul s-a retras din societate, dar nu a efectuat menţiunile la R.C.
Curtea de Apel Bacău, prin Decizia nr. 463 din 5 iulie 2001, a admis apelul declarat de reclamanta pârâtă, a schimbat în parte sentinţa atacată şi a obligat pe intimatul pârât să plătească apelantei suma de 96.504.336 lei despăgubiri şi suma de 10.885.258 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa de apel a considerat că obligaţiile băneşti neachitate în anul financiar 1998, până la data retragerii din societate determină răspunderea asociatului, iar dividendele nu puteau fi încasate faţă de situaţia financiară la sfârşitul anului 1998.
Recursul declarat de pârâtul reclamant a fost admis, prin Decizia nr. 68 din 15 ianuarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, care a casat hotărârea judecătorească atacată, cu trimitere spre rejudecare.
Instanţa supremă a stabilit necesitatea efectuării unei expertize contabile care să aibă în vedere şi situaţia creditelor asupra cărora părţile au convenit să fie valorificate la sfârşitul anului 1998, debitele şi provenienţa lor anterior retragerii asociatului din societate.
În rejudecare, curtea de apel, prin Decizia civilă nr. 33 din 19 februarie 2004, a respins ca nefondat apelul reclamantei, considerând că răspunderea asociatului retras ar fi atrasă de art. 219 din Legea 31/1990, dar, faţă de raportul de expertiză întocmit, dividendele încasate de pârâtul – reclamant nu sunt de natura celor necuvenite; mai mult, acestuia i se mai cuvenea o sumă de 2.804.000 lei.
Împotriva deciziei astfel pronunţate, reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ.
Recurenta susţine că în mod greşit s-au stabilit creanţele şi debitele la data de 15 iunie 1998, data întocmirii bilanţului intern de partaj, deşi data retragerii din societate a pârâtului este 26 iunie 1998, când a fost autentificat actul adiţional.
Iar bilanţul întocmit la 15 iunie 1998 conţine date eronate privind evidenţele unor încasări şi plăţi, fără a se avea în vedere majorările care s-au acumulat şi cheltuielile efectuate pentru realizarea unor lucrări, sau a înscrierii ca mijloc fix a autoutilitarei, deşi aceasta a fost vândută.
Instanţa a greşit şi în condiţiile în care a stabilit împărţirea sumei de 83.564.159 lei în mod egal, deşi trebuia împărţită proporţional cu contribuţia asociaţilor la realizarea lucrării.
Pe de altă parte instanţa nu a avut în vedere că asociatul C.C. a restituit 28.777.500 lei dividende considerându-se nelegal încasate şi nici faptul că facilităţile fiscale de care a beneficiat societatea au redus volumul datoriilor, dar nu le-au acoperit în întregime.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru considerentele ce se vor expune.
Constituirea unei societăţii comerciale nu poate să evite faza consensuală având ca obiect învoiala părţilor de a pune în comun un fond alcătuit din aporturile părţilor şi de a împărţi foloasele. La momentul acordului de voinţă al persoanelor care înţeleg să constituie o entitate juridică se produc efectele juridice, urmate de exercitarea controlului asupra legalităţii actelor efectuate şi îndeplinirea condiţiilor de publicitate.
Prin bilanţul intern din 15 iunie 1998, asociaţii au înţeles să-şi stabilească, la acel moment, drepturile şi obligaţiile faţă de societate, întrucât la acea dată au convenit retragerea pârâtului. Aceea este data de la care acordul părţilor şi-a produs efectele între aceştia şi pe care expertiza a avut-o în vedere la evaluarea situaţiei creditelor şi datoriilor.
De altfel, prin Decizia de casare, instanţa de recurs a dezlegat cu titlu obligatoriu necesitatea administrării unei expertize care să aibă în vedere actele financiar – contabile anterioare convenţiei dintre asociaţi privind retragerea pârâtului; expertiza s-a supus acestei dispoziţii evaluând situaţia societăţii comerciale existentă la data acordului asociaţilor, iar instanţa de apel în mod judicios a confirmat-o.
În privinţa actului de vânzare cumpărare a autoutilitarei, antecontractul intitulat convenţie, din 27 septembrie 1996, nu a format obiectul acţiunii, pe de o parte, iar pe de altă parte bunul apare ca fiind litigios şi considerat că nu a ieşit din patrimoniul societăţii.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei nr. 33 din 19 februarie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Bacău.
În consideraţia dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., având în vedere culpa procesuală a reclamantei, instanţa o va obliga pe recurentă la plata sumei de 4.900.000 lei cheltuieli de judecată către intimata pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC C. SRL Piatra Neamţ, împotriva deciziei nr. 33 din 19 februarie 2004 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Obligă recurenta reclamantă să plătească intimatului pârât suma de 4.900.000 lei cheltuieli de judecată, către T.G.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 10 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2687/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2692/2005. Comercial → |
|---|
