ICCJ. Decizia nr. 2828/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2828/2005
Dosar nr. 9612/2004
Şedinţa de la 13 mai 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 13 iunie 2003, reclamanta SC C.P. SA a chemat în judecată pârâta A.P.A.P.S., solicitând ca în baza sentinţei ce se va pronunţa să fie obligată să stabilească de comun acord despăgubirea pentru restituirea în natură către moştenitorii fostului proprietar, a unui imobil situat în satul Vadu Săpat, comuna Fântânele, jud. Prahova.
În susţinerea cererii reclamanta a arătat că prin sentinţa civilă nr. 242 din 19 februarie 2000, pronunţată de Judecătoria Mizil, rămasă definitivă şi irevocabilă a fost obligată, împreună cu pârâta să restituie imobilul menţionat, către succesorii fostului proprietar.
Prin sentinţa nr. 5091 din 1 septembrie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, acţiunea reclamantei a fost respinsă, ca neîntemeiată.
În motivarea soluţiei instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada declanşării procedurii de negociere cu pârâta pentru stabilirea despăgubirilor, astfel încât nu s-a probat refuzul acesteia de a-şi executa obligaţie prevăzută de art. 324 din Legea 99/1999, precum şi că reclamanta are la dispoziţie o acţiune specifică pentru a obţine obligarea pârâtei la plata despăgubirilor.
Împotriva acestei sentinţe a promovat apel, reclamanta motivând că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că nu s-a făcut dovada declanşării procedurii negocierii deşi fusese depusă la dosar adresa din 14 martie 2003, pe care o expediase către intimată precum şi faptul că sentinţa criticată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1077 C. civ., care nu fusese invocat în cauză, obiectul cauzei fiind obligarea la negociere şi nu plata despăgubirilor.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia nr. 265 din 3 iunie 2004 a respins apelul, ca nefondat.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că potrivit art. 324 alin. (1) şi (2) din Titlul I al Legii 99/1999 singura obligaţie impusă de legiuitor este aceea de reparare a prejudiciului suferit de societatea comercială ca urmare a restituirii unui imobil către foştii proprietari ai acestuia, nefiind prevăzută o obligaţie de a purta negocieri.
Cu petiţia înregistrată la data de 9 iulie 2004, reclamanta a declarat recurs, în termen şi legal timbrat, criticând soluţia instanţei de apel pentru aplicarea greşită a legii invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se susţine că instanţa de apel deşi recunoaşte aplicabilitatea art. 324 din Legea 99/1999 nu o interpretează cu suficientă obiectivitate impusă de legiuitor, caracterul obligatoriu al textului de lege.
Astfel deşi aliniatul 1 arată că, instituţiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate prin restituirea către foştii proprietari a imobilelor preluate de către stat, iar alin. (2) arată că „instituţiile publice implicate vor plăti societăţilor comerciale o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat, iar alin. (3) arată că „despăgubirea prevăzută se stabileşte de comun acord cu societăţile comerciale, în caz de divergenţă, prin justiţie, instanţa de apel face referire în considerente, în mod eronat, că acest aliniat nu prevede decât „posibilitatea stabilirii de comun acord, prin negociere, a cuantumului despăgubirii, când în realitate a obligat instituţia să stabilească de comun acord cuantumul despăgubirii.
Recursul este nefondat.
Din economia textelor comentate de recurentă în special alin. (3) al art. 324 din Titlul I al Legii 99/1999, rezultă fără putinţă de tăgadă că singura dispoziţie imperativă prevăzută de legiuitor este aceea de reparare a prejudiciului suferit de societatea comercială ca urmare a restituirii unui imobil către foştii proprietari ai acestuia.
Deci nu se impune obligativitatea negocierii cu o sancţiune pentru nerespectare, legiuitorul stabilind expres că în cazul în care între părţi există divergenţă, poate uza de calea justiţiei.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel negocierea este un proces care implică acordul de voinţă al părţilor, respectiv de a-şi face concesii reciproce în scopul stingerii rezultatului impus de lege, în speţă stabilirea cuantumului despăgubirii.
Cum intimata nu a negociat cu recurenta, adresa din 14 martie 2003, rămânând fără răspuns, rezultă că există o divergenţă situaţie în parte conform normei legale, partea se putea adresa justiţiei.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte reţine că prin hotărârea pronunţată s-a dat o interpretare corectă legii aplicabile în speţa dedusă judecăţii nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 invocată în recursul declarat.
Văzând dispoziţiile art. 312 C. proc. civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC C.P. SA Ploieşti, împotriva deciziei nr. 265 din 3 iunie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 13 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2808/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2831/2005. Comercial → |
|---|
