ICCJ. Decizia nr. 2838/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2838/2005
Dosar nr. 9801/2004
Şedinţa publică din 13 mai 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1332/ CA din 25 noiembrie 2003 de Tribunalul Alba, secţia comercială şi contencios administrativ, a fost declinată în favoarea Judecătoriei Alba Iulia, competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamanta A.P.A.P.S. cu sediul în Bucureşti, împotriva pârâtei A.S.P. I. cu sediul în Alba Iulia, cu motivarea că din interpretarea art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. modificat, procesele şi cererile în materie comercială a căror obiect are o valoare de sub un miliard de lei se judecă de Judecătorie.
Judecătoria Alba Iulia prin sentinţa civilă nr. 457 din 25 februarie 2004, a respins acţiunea formulată de reclamanta A.P.A.P.S. Bucureşti, împotriva pârâtei A.S.P. I. Alba Iulia.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că pârâta în calitate de cumpărător al unor acţiuni de la F.P.S., conform clauzei contractuale nr. 8.8 lit. c), ca şi acţionar, s-a obligat să asigure plata datoriilor SC I. SA către F.P.S. Potrivit art. 1 şi art. 2 lit. c) din Convenţia nr. 312 din 21 iunie 1995, încheiată între F.P.S. şi SC I. SA suma de 300.000.000 lei pusă la dispoziţie de către F.P.S., pentru restructurarea tehnologică, urma să fie recuperată din dividendele suplimentare faţă de anul 1994, în perioada 1995-2000. Raportat la natura prestaţiei asumată de pârâtă prin art. 8.8 lit. c) din contract, s-a apreciat caracterul unei obligaţii de mijloace, debitorul având îndatorirea de a pune în valoare toate mijloacele de care dispune şi întreaga sa diligenţă pentru a obţine un rezultat în favoarea reclamantei, respectiv plata datoriilor SC I. SA. Pârâta nu şi-a asumat o obligaţie de rezultat, în condiţiile în care în calitatea de acţionar al SC I. SA nu poate garanta adoptarea unei hotărâri în sensul plăţii datoriilor în cadrul adunării generale a acţionarilor întrunite, conform Legii nr. 31/1990.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin Decizia civilă nr. 199/ A din 18 iunie 2004, a admis apelul formulat de reclamanta A.V.A.S., fostă A.P.A.P.S. şi în consecinţă a admis acţiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtei intimatei A.S.P. I. Alba Iulia şi a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 300.000.000 lei, reprezentând fonduri pentru restructurare alocate în baza convenţiei din 21 iunie 1995. De asemenea a fost respins capătul de cerere pentru plata de daune cominatorii.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a stabilit că, în conformitate cu clauza 8.8 lit. c) din contract, cumpărătoarea pârâtă, în calitatea de acţionar al SC I. SA Alba Iulia, s-a obligat să asigure plata de către societate a datoriei către fostul F.P.S., în prezent A.P.A.P.S., datorie rezultantă din contractul. Potrivit acestui contract, obligaţia pârâtei este o obligaţie de rezultat, care nu a fost executată, iar capătul de cerere din acţiunea principală privind plata daunelor cominatorii a fost respins, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile legale în acest sens, reclamanta apelantă putând pune în executare silită prezenta hotărâre.
Împotriva deciziei civile nr. 199/ A din 18 iunie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ, a promovat recurs pârâta A.S.P. I. Alba, care a criticat această hotărâre judecătorească pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectele că instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut, deoarece cererea reclamantei A.P.A.P.S. nu a fot pentru „a da", adică pentru achitarea sumelor din convenţie ci pentru a determina societatea pârâtă să-şi plătească datoriile faţă de A.P.A.P.S., precum şi greşita interpretare a obligaţiei asumată la pct. 8.8 lit. c) din contract, fiind invocat ca temei de drept al recursului dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
Intimata reclamantă A.V.A.S. a depus întâmpinare, motivată în fapt şi în drept prin care a cerut respingerea recursului.
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de criticile formulate în cererea de recurs, constată că acestea sunt întemeiate, recursul promovat de pârâta A.S.P. I. Alba, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente.
Este de necontestat că reclamanta A.P.A.P.S. prin cererea de chemare în judecată adresată Tribunalului Alba, secţia comercială şi de contencios administrativ, înregistrată sub nr. 6111/2003, a solicitat, în contradictoriu cu A.S.P. I., obligarea pârâtei la executarea obligaţiei contractuale asumată prin contractul de vânzare cumpărare de acţiuni din 8 octombrie 1998, clauza 8.8. lit. c), în sensul să asigure plata datoriilor SC I. SA Alba Iulia către F.P.S., în prezent A.P.A.P.S., în sumă de 300.000.000 lei, reprezentând fonduri pentru restructurare alocate societăţii în baza convenţiei din 21 iunie 1995, precum şi la plata daunelor cominatorii.
Pentru corecta stabilire a situaţiei de fapt şi de drept, se impune cu necesitate abordarea şi asigurarea unei interpretări complete şi integrale a clauzei contractuale stipulată în art. 8.8 lit. c) din contractul de vânzare cumpărare de acţiuni din 8 octombrie 1998. În esenţă, rezultă neîndoios că, în calitatea de acţionar al societăţii comerciale, cumpărătorul se obligă să asigure plata datoriilor către F.P.S. Instanţa de fond a apreciat finalitatea obligaţiei asumate de pârâtă ca fiind o obligaţie de mijloace, iar instanţa de apel a considerat aceiaşi obligaţie ca fiind o obligaţie de a face şi în acelaşi timp o obligaţie de rezultat.
Verificând clauza contractuală care este stabilită de părţi la pct. 8.8 lit. c) din contract, apare evident că prin obligaţie, în sens larg, se înţelege, acel raport juridic în conţinutul căruia intră dreptul subiectului activ, denumit cu termen generic creditor, de a cere subiectului pasiv denumit tot generic debitor şi căruia îi revine îndatorirea corespunzătoare, de a da, a face sau a nu face ceva, sub sancţiunea constrângerii în caz de neexecutare de bună voie. Ca orice raport juridic civil şi raportul obligaţional comportă sub aspectul structural al obiectului o acţiune sau abstenţiune concretă, la care este îndatorat subiectul pasiv şi îndreptăţit subiectul activ, care poate consta fie într-o prestaţie pozitivă, a da, a face ceva, fie într-o abţinere, a nu face ceva la care, în lipsa obligaţiei asumate, subiectul pasiv ar fi fost îndreptăţit. Raportat la cadrul contractual expus anterior, în speţă se consideră că obiectul raportului obligaţional este o obligaţie de a da, cu persistenţă în timp, după săvârşirea actului generator de obligaţii, în sensul că pârâta s-a obligat să asigure plata datoriilor către reclamantă.
Rezultă, din scurtele consideraţii cuprinse în hotărârile judecătoreşti anterioare, că o analiză foarte strictă, pornind de la premisa clasificării, după care unele obligaţii au ca obiect final atingerea rezultatului prevăzut, iar altele de desfăşurarea unei activităţi cu prudenţa şi diligenţa necesară, nu poate duce la concluzia, chiar sub aspect probatoriu, că între cele două categorii de obligaţii nu există, în esenţă deosebiri. Atât doctrina juridică cât şi jurisprudenţa în materia obligaţiilor, au confirmat, că sub aspectele cele mai generale, se poate susţine că unele obligaţii sunt de rezultat iar alte obligaţii sunt de mijloace (a se vedea pentru literatura juridică franceză, unde problema a fost pusă prima dată, R.D., Traite des obligation, tome V nr. 1237, tome VI, nr. 599; G.M., P.R., Droit civil, vol.I, Paris 1961; T.R.P. şi P.A., Teoria generală a obligaţiilor, Editura ştiinţifică, Bucureşti; C.S. şi C.B., Drept civil – Teoria generală a obligaţiilor). Din cele expuse, reiese că unul dintre principalele aspecte ale distincţiei dintre obligaţiile determinate (de rezultat) şi obligaţiile de prudenţă şi diligenţă (de mijloace) se situează pe terenul probatoriu: în primul caz, neatingerea rezultatului dorit, ipso facto, o dovadă a culpei debitorului, o prezumţie de culpă a acestuia, iar neatingerea rezultatului în cel de-al doilea caz, nu mai este, prin ea însăşi, o dovadă a culpei, ci revine creditorului sarcina de a dovedi în mod direct, împrejurarea că debitorul nu a depus, pentru atingerea rezultatului preconizat, prudenţa şi diligenţa care erau obligatorii.
Contrar celor reţinute în Decizia recurată, în cauză corect a apreciat instanţa de fond, că în situaţia în care au fost virate potrivit convenţiei din 21 iunie 1995, dividendele suplimentare în măsura în care au fost obţinute, nu se poate imputa pârâtei că nu a săvârşit ceea ce era necesar şi posibil pentru realizarea scopului urmărit, astfel că prestaţia se consideră a fi executată. În condiţiile Legii nr. 31/1990, cu modificările ulterioare, s-a probat că A.S.P. I. Alba, care deţine numai 35,49 din valoarea capitalului social al SC I. SA, nu poate în acest procent să garanteze adoptarea unei hotărâri a A.G.A., prin care să fie plătite datoriile către reclamantă.
Cadrul juridic şi argumentele expuse anterior, determină admiterea recursului declarat de pârâta A.S.P. I. Alba, împotriva deciziei civile nr. 199/ A din 18 iunie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ, urmând ca în temeiul art. 304 pct. 9, raportat la art. 312 pct. 3 C. proc. civ., să modifice Decizia recurată şi să respingă apelul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta A.S.P. I. Alba, împotriva deciziei nr. 199/ A din 18 iunie 2004 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ, modifică Decizia recurată şi respinge apelul, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 13 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2831/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2840/2005. Comercial → |
|---|
