ICCJ. Decizia nr. 3039/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.3039/2005
Dosar nr. 4659/2004
Şedinţa publică din 24 mai 2005
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC A. SL Ploieşti, a chemat în judecată pe pârâta SC A. SRL Măcin solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 80.000.000 lei prestaţii efectuate în compania agricolă 1998, a penalităţilor de întârziere conform contractului de prestări servicii şi la reactualizarea preţului.
Judecătoria Ploieşti, prin sentinţa nr. 9116 din 5 septembrie 2000, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, în raport de obiectul pricinii şi dispoziţiile art. 2 C. proc. civ.
Tribunalul, prin sentinţa nr. 671 din 3 mai 2001, a admis acţiunea precizată a reclamantei, obligând pe pârâtă la plata sumei de 80.000.000 lei contravaloarea lucrărilor agricole efectuate, reactualizată la suma de 880.176.000 lei, la 292.000.000 lei penalităţi de întârziere şi la 30.678.620 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa de fond a reţinut că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată rezultată conform contractului din 30 septembrie 1998, contract care prevedea şi penalităţi de întârziere.
Curtea de Apel Ploieşti, soluţionând recursul declarat de pârâtă, prin Decizia nr. 840 din 12 octombrie 2001, a admis cererea şi casând sentinţa atacată, a trimis cauza spre rejudecare pentru administrarea unor probe concludente care să stabilească preţul prestaţiilor, actualizarea debitului şi cuantumul penalităţilor.
Reluând judecata fondului, după casare, tribunalul, prin sentinţa nr. 1251 din 14 mai 2002, a respins, ca nefondată, acţiunea, reţinând că reclamanta nu a înregistrat în contabilitate datoria pârâtei şi nici nu a emis documente fiscale pentru plata făcută în sumă de 60.000.000 lei aşa încât creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă.
Prin Decizia nr. 2683 din 19 septembrie 2002, curtea de apel, ca instanţă de recurs, casează sentinţa sus-menţionată, cu trimitere spre rejudecare întrucât instanţa de fond nu a respectat dispoziţiile obligatorii privind administrarea unor probe necesare lămuririi raporturilor dintre părţi şi a sumelor datorate.
Pârâta formulează cerere reconvenţională prin care solicită obligarea reclamantei la plata sumei de 27.053.116 lei reprezentând piesele de schimb cumpărate pentru utilajele reclamantei, combustibil şi hrana dată muncitorilor reclamantei.
Tribunalul Prahova, reluând judecata fondului, prin sentinţa nr. 3052 din 30 septembrie 2003, a admis în parte acţiunea, a admis cererea reconvenţională, a compensat creanţele reciproce până la concurenţa celei mai mici, obligând pe pârâtă la 57.478.938 lei către reclamantă, a respins cererea reclamantei pentru obligarea la penalităţi de întârziere şi a compensat în parte cheltuielile de judecată, obligând pe pârâtă la 25.896.739 lei către reclamantă.
Instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că prin contractul de prestări servicii încheiat la 30 septembrie 1998 reclamanta a pus la dispoziţia pârâtei două combine de recoltat paie, cu plata unui procent de 14 % din producţia peste 2.000 kg/ha sau 12 % pentru producţia sub 2.000 kg/ha. Valoarea obligaţiei reclamantei rezultată din calculul producţie a fost stabilită la 65.355.200 lei din care se deduc sumele de bani plătite de pârâtă, de 27.053.116 lei, dovedite cu factura nr. 698730/31 august 1999. Reactualizate şi compensând creanţele reciproce, suma datorată de pârâtă reclamantei este de 57.478.938 lei.
În privinţa penalităţilor de întârziere, instanţa a reţinut că acestea erau datorate de la momentul facturării sumelor datorate, factură care nu a fost emisă de reclamantă.
Curtea de Apel Ploieşti, soluţionând apelurile declarate împotriva sentinţei astfel pronunţată, prin Decizia 165 din 20 februarie 2004, a respins cererile.
Apelul reclamantei a fost considerat nefondat întrucât nu se puteau acorda penalităţi de întârziere în lipsa unei facturi fiscale care stabileşte data scadenţei; plata cheltuielilor cu piesele de schimb, motorina şi hrana muncitorilor a fost convenită de părţi prin actul încheiat la 1 noiembrie 1998; iar expertiza a avut în vedere, la calculul cantităţii de uium, cantitatea totală recoltată.
Apelul pârâtei privind criticile raportului de expertiză a fost apreciat neîntemeiat întrucât expertul a răspuns obiecţiunilor formulate, fără a mai fi contestate. Datoriile reciproce ale părţilor au fost stabilite prin expertiza care a cercetat documentele contabile de la sediul celor din litigiu.
Împotriva deciziei sus-menţionate, părţile au declarat recurs.
Reclamanta susţine că respingerea capătului de cerere privind plata penalităţilor este nelegală şi netemeinică, încalcă forţa obligatorie a contractului, cu atât mai mult cu cât lipsa documentului fiscal se datorează pârâtei care nu a recunoscut recepţiile preliminare; compensarea parţială făcută de instanţa de apel nu are temei legal pentru că plăţile efectuate de pârâtă nu erau în sarcina prestatorului de servicii iar procesul verbal din 1 noiembrie 1998 nu este semnat de reprezentanţii reclamantei, calculul efectuat de expert este incorect aplicând procentul de 12 % prevăzut pentru o producţie mai mică de 2.000 kg/ha.
Pârâta susţine că în mod greşit a fost obligată la plata contravalorii uiumului şi nu la plata în natură deşi în contract sunt contradicţii cu privire la preţul prestaţiei şi cheltuielile pentru transportul uiumului; expertiza consemnează în calculul efectuat alte date decât cele confirmate în procesul verbal din 1 noiembrie 1998 de ambele părţi, fără a fi avut în vedere că utilajele au prezentat defecţiuni remediate de pârâtă şi plata de 60.000.000 lei.
Recursurile sunt nefondate şi vor fi respinse pentru considerentele ce se vor expune:
- Contractul de prestări servicii încheiat la 30 septembrie 1998 prevedea drepturile şi obligaţiile părţilor, stabilind preţul în raport cu procentul de 14 % sau 12 % din producţie, în funcţie de cantitatea de soia recoltată (peste 2.000 kg/ha sau sub 2.000 kg/ha).
Art. 3 al contractului prevedea printre alte obligaţii ale beneficiarului plata contravalorii uiumului la 3 zile de la recepţia produselor către R. în caz contrar stipulându-se clauza penală a plăţii unei penalităţi de 0,5 % pe zi întârziere.
Între părţi au existat note de recepţii, fără însă a se dovedi şi recepţia produselor de către R. aşa cum prevedea contractul, iar reclamanta nu a emis documentul fiscal privind plata preţului prestărilor de servicii, pentru a activa clauza penală. În lipsa facturii fiscale, care obliga pe pârâtă la plată, aceasta nu putea efectua operaţiuni contabile, astfel încât culpa pentru neplata prestării de servicii aparţine reclamantei.
- Compensaţia parţială făcută de instanţă reprezintă o stingere parţială a obligaţiilor reciproce, un mod simplificat de executare care evită două sau mai multe plăţi în sens contrar. Ea este posibilă în condiţiile prevăzute de art. 1143 – art. 1153 când unul dintre creditori se adresează instanţei de judecată.
Nemulţumirea reclamantei cu privire la modul de calcul efectuat de expert nu este însă întemeiată: expertiza a avut în vedere nu numai procesul verbal din 1 noiembrie 1998, care într-adevăr nu a fost ştampilat de prestatorul de servicii (dar care are valoarea începutului de probă scrisă) ci şi notele de recepţie prin care s-au determinat cantităţile de soia recoltate.
Pe de altă parte după răspunsul expertului la obiecţiunile formulate părţile nu au contestat expertiza, astfel încât criticile relative la erorile de calcul sunt superflue.
Critica pârâtei privind plata în natură şi nu prin echivalent, a locului de predare şi cheltuielile de transport este în afara cadrului contractual; art. 3 din contract stabilind fără putinţă de tăgadă, că obligaţia de plată priveşte contravaloarea uiumului.
O abordare similară cu a reclamantei a avut-o şi pârâta în privinţa expertizei efectuate, fără a formula opoziţii la răspunsul dat de expert obiecţiunilor pârâta a acceptat concluziile acesteia. Pe de altă parte, expertiza a avut în vedere toate actele încheiate de părţi, constatând cantitatea de produse recoltată, în funcţie de care s-a aplicat procentul de 14%, pentru plata serviciilor, piesele de schimb şi celelalte cheltuieli efectuate pentru serviciile prestate şi reactualizarea sumelor datorate reciproc de părţi.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de părţi împotriva deciziei nr. 165 din 20 februarie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanta SC A. SRL Ploieşti împotriva deciziei nr. 165 din 20 februarie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi contencios administrativ, şi pârâta SC A. SRL Măcin împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3022/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3040/2005. Comercial → |
|---|
