ICCJ. Decizia nr. 3090/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3090/2005
Dosar nr. 8890/2004
Şedinţa de la 25 mai 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 13391 din 28 octombrie 2003 a secţiei a VI-a comerciale a Tribunalului Bucureşti s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta C.G.M.B. – A.F.I. împotriva pârâtei SC A. SA, cu motivarea că „prin încheierea din 22 aprilie 1999 instanţa a admis excepţia prescripţiei parţiale pentru pretenţiile aferente anilor 1998 – 1999" şi că prin sentinţa civilă nr. 5026/1998 s-a dispus rezilierea contractului de închiriere şi evacuarea pârâtei.
Împotriva sentinţei comerciale nr. 13391/2003 a declarat apel, în termen şi legal timbrat, reclamanta susţinând, în esenţă, că „sentinţa prin care s-a pronunţat rezilierea contractului de închiriere nr. 3096/73 a fost dată la 20 noiembrie 1998 şi a devenit definitivă prin Decizia nr. 613 din 17 martie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti. Această decizie a fost atacată cu recurs de reclamantă şi în consecinţă prin Decizia civilă nr. 6180 din 24 octombrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie s-a dispus respingerea recursului, astfel încât hotărârea instanţei de fond a devenit definitivă şi irevocabilă la data pronunţării deciziei Curţii Supreme de Justiţie.
Astfel fiind, apelanta apreciază că „dreptul de creanţă aferent locaţiunii s-a născut, succesiv, la data trecerii fiecărei luni din intervalul iulie 1999 – iulie 2002 atunci când rezilierea contractului nr. 3096/1973 nu dobândise autoritate deplină de lucru judecat", deci, în mod nelegal, instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei parţiale pentru pretenţiile aferente anilor 1998 – 1999.
Prin Decizia comercială nr. 112 din 29 martie 2004, Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul reclamantului ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, C.G.M.B. – A.F.I. solicitând admiterea lui şi modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului şi admiterii pretenţiilor sale astfel cum au fost solicitate prin cererea introductivă.
În motivarea recursului său, întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recurenta critică Decizia atacată susţinând că în motivarea ei nu se arată considerentele pentru care au fost înlăturate criticile formulate prin motivele de apel, acestea fiind „expediate" printr-o formulare lapidară.
Se susţine, de asemenea, că nici criticile referitoare la întemeierea în drept a cererii introductive nu au fost respinse motivat ci s-au preluat servil aceleaşi argumente din sentinţa atacată.
Ca un alt motiv de recurs se invocă aplicarea greşită a legii deoarece nu se ţine seama de existenţa raporturilor locative convenţionale la data naşterii dreptului material pentru perceperea chiriei.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat.
Cu privire la primele două motive arătate este de menţionat că Decizia atacată, chiar dacă rezumativ, răspunde criticilor formulate prin motivele de apel de reclamantă, făcând trimitere la încheierea din 22 aprilie 2004 şi la sentinţa instanţei de fond şi arătând motivul pentru care reclamanta nu mai poate solicita plata chiriei de la pârâtă, aşa cum a precizat în petitul acţiunii introductive. Ca atare nu se poate susţine, în pofida caracterului succint al motivării, că Decizia atacată nu conţine motivele pe care se sprijină.
În cel de al treilea motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta, deşi invocă aplicarea greşită a legii, nu indică norma sau normele legale care au fost aplicate greşit de către instanţa de apel. Recurenta susţine că nu se reziliase definitiv şi irevocabil contractul de închiriere nr. 3096 din 1 aprilie 1973 şi că Decizia atacată nu ţine seama de existenţa raporturilor locative convenţionale la data naşterii dreptului material pentru perceperea chiriei.
Nici acest motiv nu este întemeiat întrucât în mod corect instanţa de apel a reţinut că prin hotărârile judecătoreşti nr. 5026 din 20 noiembrie 1998 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti şi nr. 613 din 17 martie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti rezilierea contractului de închiriere dintre părţi a fost dispusă cu caracter definitiv. În aceste condiţii şi după această reziliere reclamanta nu mai putea solicita pârâtei plata chiriei în baza art. 969, 1073, 1429 şi 1439 C. civ., cum a făcut-o prin acţiune ci, eventual, daune pentru lipsa de folosinţă a spaţiului comercial.
Faţă de cele de mai sus, Înalta Curte urmează ca în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.F.I. Bucureşti împotriva deciziei nr. 112 din 29 martie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 25 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3088/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3091/2005. Comercial → |
|---|
