ICCJ. Decizia nr. 3105/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la nr. 4334 din 6 septembrie 2001 pe rolul Tribunalului Maramureș SC S.A. SRL, cu sediul în Mantova Italia și cu sediul ales în municipiul Brăila a chemat în judecată pe pârâții V.G. și SC P. SRL, cu sediul în aceeași localitate, solicitând ca instanța să dispună excluderea asociatului pârât V.G. din societatea pârâtă, în conformitate cu dispozițiile articolului 217 lit. d) din Legea nr. 31/1990. A solicitat cheltuieli de judecată.
în motivarea cererii, reclamanta a arătat că societatea pârâtă a fost înființată în 1991 cu asociat unic V.G., că la 6 martie 1999 reclamanta a fost cooptată în această societate cu părți egale la capitalul social, acesta majorându-se de la 2.500.000 lei la 11.197.200.000 lei, din care reclamanta a adus aport echivalentul a 45.000 dolari S.U.A., calculați la un curs de 13.300 lei/dolar adică 598.600.000 lei. A susținut că începând din iunie 1999 și până la sfârșitul acestui an, reclamanta a început un program de finanțare a societății conform înțelegerii asociaților, trimițând în total 79.963 dolari S.U.A. bani încasați în exclusivitate de pârât, care avea calitate de administrator. A susținut că pârâtul a cheltuit acești bani discreționat, în interes personal, fraudând interesele societății și pe ale coasociatului, astfel încât la sfârșitul anului 2000, societatea înregistra pierderi, o lipsă totală de disponibil în numerar și prezenta o contabilitate defectuoasă. A susținut și că, în raport de această situație, părțile au încheiat un act adițional la 23 noiembrie 2000, prin care pârâtul a cedat 1 % din capitalul social și a acordat dreptul de administrare reprezentantului societății reclamante A.F., iar în urma rapoartelor întocmite de acest reprezentant a rezultat că activitatea pârâtului a fost una de fraudare constantă a intereselor societății și ale coasociatului.
A precizat că în sarcina pârâtului se poate reține că, în calitate de administrator, servindu-se de semnătura sa socială și de capitalul social al societății, și-a acordat avansuri de trezorerie în sumă de 437.215.480 lei, fără ca acestea să fie decontate, dar fiind evidențiate în contabilitate în contul "debitori diverși" fără document justificativ.
A mai arătat că pârâtul obișnuia să ridice bani în numerar de la casieriile punctelor de lucru ale societății, fără a semna de primirea lor pe monetarele gestionarilor, banii fiind folosiți de pârât și o astfel de practică fiind caracteristică și soției pârâtului, M.V.
A susținut, de asemenea că, așa cum rezultă din raportul firmei de consultanță și din declarațiile angajaților la unitatea de brutărie, precum și din recunoașterile pârâtului, acesta din urmă a instaurat ca practică obișnuită deducerea unor sume importante din veniturile societății sub formă de "cheltuieli excepționale", care reprezintă de fapt contravaloarea unor mărfuri așa zis confiscate prin acte de control sanitar veterinar. în realitate, a susținut reclamanta, nu a existat niciodată nici un control urmat de confiscare, actele de constatare și confirmare semnate și ștampilate în alb fiind completate ulterior de pârât, care apoi le trimitea spre decontare în contabilitate și folosea banii în interes personal.
în fine, a arătat și că pârâtul obișnuia să introducă în gestiunea magazinelor de la punctele de lucru mărfuri fără acte de proveniență să le vândă și să-și însușească contravaloarea lor.
A apreciat toată această activitate ca fiind frauduloasă și având chiar conotații infracționale, de aceea a învederat că nu mai există posibilitatea colaborării între coasociați și se impune excluderea asociatului pârât.
La 19 noiembrie 2001, pârâtul V.G. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii, ca nefondată, și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. în esență a susținut că, în urma cooptării noului asociat și a majorării capitalului social, s-a convenit și extinderea obiectului de activitate, sens în care să fie renovat spațiul comercial de pe str. 22 Decembrie și să fie transformat din Restaurant în Magazin Alimentar, iar apoi societatea a cumpărat un alt spațiu comercial cu aceeași destinație pe aceeași stradă, plus încă două corpuri de clădire pe str. Carpați. Pentru buna desfășurare a activității, conform înțelegerii cu reclamanta, a achiziționat utilajele necesare, iar la 24 decembrie 1999 societatea pârâtă a cumpărat tot în localitatea Vișeul de Sus str. Mioriței o casă de locuit în roșu, precum și terenul aferent, toate lucrările de amenajare și utilajele fiind arătate în evidențele contabile, cuprinse în bilanțul contabil de la 31 decembrie 2000, depus la organele financiare.
Punctual pe motivele de excludere, a arătat că așa zisa lipsă de 437.215.480 lei nu există, în evidențele contabile ale societății existând bunuri și lucrări care depășesc această sumă, dar pe care A.F. a refuzat să le recunoască. A arătat că de la punctele de lucru a ridicat banii în numerar dar cu încheierea monetarului și cu evidențierea sumelor în contabilitate, că s-au efectuat mai multe controale sanitar veterinare și s-au încheiat procese verbale evidențiate în contabilitate și că niciodată în societate nu s-au introdus spre vânzare mărfuri fără acte legale de proveniență.
A învederat că neînțelegerile în cadrul societății au apărut doar din momentul în care cei doi asociați ai societății reclamante s-au certat, iar A.G. nu mai are calitatea de asociat al reclamantei.
în ce privește expertiza contabilă, a susținut că este o probă extrajudiciară, că nu este obiectivă, dar că totuși propune evaluarea, clarificarea și înregistrarea în evidența contabilă a plusurilor de inventar constatate, aspect pe care reclamanta nu a vrut să-l ia în calcul.
Prin încheierea nr. 3915 din 14 octombrie 2003 pronunțată în dosarul nr. 1673/2003 al Curții Supreme de Justiție, secția comercială, s-a admis cererea formulată de reclamantă și s-a dispus strămutarea dosarului nr. 4334/2001 de la Tribunalul Maramureș la Tribunalul București, cu păstrarea actelor îndeplinite de strămutare.
Cauza a fost înregistrată la nr. 18268 din 10 noiembrie 2003 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială.
Prin sentința comercială nr. 4520 din 5 aprilie 2004 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei și a obligat-o la 15.000.000 lei cheltuieli de judecată către pârât.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că din analiza înscrisurilor de la dosar și din expertiza contabilă efectuată în cauză reiese că pârâtul nu a efectuat acte sau operațiuni prin care să fraudeze societatea sau să realizeze foloase personale în detrimentul celuilalt asociat. A reținut și că reclamanta nu a dovedit că în gestiunea societății au fost înregistrate lipsuri determinate de activitatea pârâtului, că o eventuală culpă a acestuia nu poate fi dovedită decât prin dovedirea existenței unei fapte penale, respectiv prin condamnarea sa pentru săvârșirea vreunei infracțiuni din care să rezulte fraudarea societății. De asemenea, a reținut că declarațiile martorilor propuși de părți sunt contradictorii, de aceea le-a înlăturat ca neconcludente și că în cauză nu poate fi aplicată măsura radicală a excluderii asociatului pârât conform articolului 217 lit. d) din Legea nr. 31/1990, fiind necesar ca în prealabil să se lămurească situația contabilă a societății și o eventuală culpă penală a asociatului pârât. A făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.
Prin decizia nr. 547 din 30 noiembrie 2004, Curtea de Apel București a admis apelul declarat de reclamanta SC S.A. SRL, a schimbat în tot sentința atacată și admițând cererea l-a exclus pe pârâtul asociat V.G. din SC P. SRL Vișeul de Sus.
Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de apel a reținut, în rezumat, că, din probele administrate s-a făcut pe deplin dovada activității frauduloase exercitate de pârât în dauna societății și, implicit în dauna apelantei reclamante coasociate prin aceea că s-a servit de semnătura socială și de capitalul social în folos propriu. De asemenea, instanța a înlăturat apărarea formulată de pârât bazată pe creanța pe care acesta pretinde că o are împotriva societății apreciind că nu poate opera de drept o compensare a creanței cu beneficiul cauzat societății, iar compensarea judecătorească nu se poate dispune întrucât o astfel de cerere nu a fost formulată pe parcursul procesului de față.
împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâtul V.G. solicitând admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului și menținerii sentinței instanței de fond ca temeinică și legală.
în motivarea recursului se invocă următoarele:
1. Decizia instanței de apel este nelegală, situație prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 217 din Legea nr. 31/1990 deoarece din probatoriu nu rezultă intenția pârâtului de a frauda interesele societății și de a produce un prejudiciu în dauna acesteia. Instanța a ignorat unele probe și a interpretat eronat altele. Astfel, a ignorat depozițiile martorilor propuși de pârât dar a luat în considerare raportul de consultanță, întocmit la cererea reclamantei, care este o probă extrajudiciară, înlăturând însă sau distorsionând concluziile celorlalte rapoarte de expertiză efectuate la cererea instanței. De asemenea, au fost interpretate eronat sau modificate răspunsurile pârâtului la interogatoriu.
2. Expertizele efectuate în cauză nu au concluzionat că pârâtul ar fi cauzat vre-un prejudiciu societății, iar instanța face trimitere la pag. 159 din dosar în sensul că expertiza reține că pârâtul a folosit în scop propriu suma depusă de asociatul italian pentru majorarea capitalului deși la fila indicată se specifică împrejurarea că suma respectivă a fost depusă prin bancă și este evidențiată în contabilitate.
3. Relatările martorilor sunt subiective și contradictorii.
4. Toate hotărârile luate de pârât pentru administrarea societății aveau acordul verbal al intimatului.
5. Lipsa autorizației pentru chioșcuri este o chestiune de competența organelor administrative și prin aceasta societatea nu a fost fraudată, ci prin funcționarea lor au fost aduse beneficii societății.
6. Afirmația instanței că pârâtul a introdus mărfuri în gestiunea firmei fără acte este fără suport probator iar parchetul a constatat lipsa sa de vinovăție.
7. Investițiile făcute și lucrările neterminate sunt evidențiate în actele firmei, sunt inventariate, există, așa cum rezultă din decizie și cum reține expertizele.
8. Pârâtul nu poate fi acuzat pentru neregulile din contabilitate, constând în înregistrări defectuoase, deoarece acestea au fost făcute de contabilul și casierul firmei.
9. Instanța reține o culpă de care nu se plânge nici intimata, respectiv cele 100 scaune de care face vorbire instanța sunt ale pârâtului și nu au făcut niciodată parte din patrimoniul societății.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, înalta Curte apreciază că acesta nu este fondat.
în primul motiv de recurs se invocă aplicarea greșită de către instanță a prevederilor art. 217 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, fără însă a se arăta în ce constă încălcarea textului menționat, respectiv nelegalitatea deciziei, ci se face trimitere la probatoriul administrat și la modul în care instanța de apel a interpretat acest probatoriu.
Acest motiv este nefondat întrucât, în raport de starea de fapt reținută de instanță, pe baza aprecierii suverane a probelor, apreciere ce nu poate fi cenzurată în recurs, corect s-a constatat că sunt întrunite condițiile de excludere prevăzute de art. 217 lit. d) din Legea nr. 31/1990.
Celelalte motive de recurs, menționate la pct. 2 - 9, vizează doar modul în care instanța de apel a interpretat și apreciat probele administrate în cauză și deci netemeinicia, nu nelegalitatea, deciziei atacate, neîncadrându-se în situațiile prevăzute limitativ de art. 304 pct. 1 - 10 C. proc. civ. și deci neputând face obiectul unui control judiciar pe calea extrajudiciară a recursului.
Față de cele de mai sus, înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., a respins recursul, ca nefondat, iar în temeiul art. 274 C. proc. civ., l-a obligat pe recurent la plata către intimată a cheltuielilor de judecată în recurs.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3134/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3122/2005. Comercial → |
|---|
