ICCJ. Decizia nr. 3203/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3203/2005
Dosar nr. 9707/2004
Şedinţa de la 27 mai 2005
Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, sub nr. 3402/2003, reclamanţii SC F.D. SRL şi SC E.D. SRL au chemat în judecată pe pârâţii D.N. şi D.E.C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor la încetarea faptelor de concurenţă neloială constând în deturnarea clientelei şi obligarea acestora la plata de daune în cuantum de 50.000 dolari S.U.A.
Prin cererea reconvenţională înregistrată la data de 16 aprilie 2003, pârâţii – reclamanţi au solicitat obligarea pârâtei SC F.D. SRL la plata dividendelor neachitate de 1.052.022.342 lei şi a dobânzii aferente şi obligarea pârâtei SC E.D. SRL la plata sumei de 219.787.786 lei dividende, 10.000.000 lei chirie şi a dobânzii legale aferente.
Prin încheierea din 10 iunie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a disjuns cererea reconvenţională, cu motivarea că pretenţiile din cererea reconvenţională nu îşi au izvorul în acelaşi raport juridic ca şi acţiunea principală, formându-se dosar nr. 11322/2003.
Prin sentinţa comercială nr. 12960 din 21 octombrie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis excepţia prematurităţii acţiunii şi, în consecinţă, a respins acţiunea ca prematur formulată, tribunalul reţinând că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 7205 alin. (1) C. proc. civ., întrucât pretenţiile solicitate nu derivă din acelaşi raport juridic ca şi pretenţiile din acţiunea principală.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, apel înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, sub nr. 109 din 21 ianuarie 2004.
În motivarea apelului declarat, apelanţii au arătat că în mod greşit prima instanţă a respins acţiunea ca prematur formulată, în condiţiile în care până la judecarea apelului, a fost îndeplinită procedura concilierii directe, debitorul refuzând să participe la conciliere.
Apelanţii au completat motivele de apel, învederând că, în speţă, nici nu trebuie îndeplinită procedura concilierii, atâta timp cât nu este vorba despre o acţiune în pretenţii, ci este o acţiune având ca obiect o obligaţie de a da.
În plus, faptul că s-a depus cererea reconvenţională care a fost primită de intimată, acoperă procedura concilierii directe, comunicarea cererii valorând notificare.
Apelanţii au invocat şi dispoziţiile art. 6 pct. 1 din C.E.D.O.; care consacră principiul accesului la un tribunal şi art. 1 din Protocolul care consacră principiul „întârzierii la plată".
Intimatele au depus întâmpinare solicitând respingerea apelului ca nefondat.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia comercială nr. 246 din 28 mai 2004, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanţii D.N. şi D.E.C., împotriva sentinţei comerciale nr. 12960/2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în contradictoriu cu intimatele SC E.D. SRL şi SC F.D. SRL.
Art. 7201 alin. (1) C. proc. civ., instituie o procedură prealabilă a concilierii directe, procedură care este obligatorie, conform textului de lege citat, în procesele şi cererile în materie comercială evaluabile în bani şi care se realizează mai înainte de introducerea cererii de chemare în judecată.
Din interpretarea logico – juridică şi literală acestui text de lege, Curtea reţine că aplicabilitatea procedurii concilierii directe vizează toate cererile patrimoniale, cu alţi termeni toate acţiunile evaluabile în bani.
Susţinerea apelanţilor în sensul că cererea acestora de obligare a intimatelor la achitarea dividendelor şi a dobânzilor aferente nu este o acţiune în pretenţii, deoarece este o obligaţie legală de a da, nu poate fi primită de instanţa de judecată fiind o contradictio in terminis, atât timp că obligaţiile de a da, au ca obiect remiterea unei sume de bani sau transmiterea unui drept real, iar litigiile care vizează neexecutarea unei atare obligaţii sunt fără îndoială litigii patrimoniale sau acţiune în pretenţii" cum sunt denumite uzual în practica instanţelor judecătoreşti.
Ca atare, acţiunea reclamanţilor fiind o acţiune patrimonială intră în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 7201 şi următoarele C. proc. civ.
În ceea ce priveşte susţinerea apelanţilor în sensul că în speţă s-a făcut procedura concilierii directe înainte de sesizarea instanţei de apel, Curtea a reţinut că nici acest motiv nu poate fi reţinut atâta timp cât legea are în vedere concilierea directă făcută înainte de promovarea cererii de chemare în judecată, cu alte cuvinte sesizarea instanţei, iar nu înainte de promovarea căii de atac, fie şi devolutivă.
Această interpretare este dată de însăşi noţiunea de procedură prealabilă, care sugerează ideea unei concilieri mai înainte de promovarea acţiunii în justiţie.
Curtea a reţinut ca superfluă şi susţinerea privind acoperirea procedurii concilierii directe, prin simpla comunicare în proces a cererii, întrucât normele din art. 7201 şi următoarele C. proc. civ., sunt imperative, reglementând în mod concis condiţiile de fond şi formă ale procedurii concilierii directe.
Cât priveşte invocarea art. 6 din C.E.D.O., Curtea a reţinut că prin respingerea acţiunii apelanţilor, întrucât nu îndeplineşte condiţiile de fond impuse de legea specială nu se încalcă accesul la un tribunal reglementat de normele europene, atâta timp cât accesul la tribunal nu se poate face decât cu respectarea condiţiilor de formă pentru promovarea acţiunii în justiţie, cu alte cuvinte respectarea normei procedurale reglementată de legea statului în care se judecă acţiunea.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au formulat recurs reclamanţii D.N. şi D.E.C.
Prin motivele de recurs se critică ambele hotărâri sub următoarele aspecte:
Astfel, se arată că instanţele au schimbat atât natura, cât şi înţelesul cererii reconvenţionale, calificând-o ca acţiune în pretenţii deşi în fapt acţiunea are ca obiect „obligaţia de a da", dispunând disjungerea acesteia de judecarea cererii principale.
Se arată că sumele datorate cu titlul de dividende au devenit exigibile la data încheierii bilanţului contabil, 30 martie 2001, astfel că acestea trebuiau plătite fără nici o altă formalitate.
Al doilea motiv de recurs se referă la faptul că ambele instanţe au pronunţat hotărâri nelegale urmare greşite aplicări a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ.
Astfel, se susţine că în cauză nu era obligatorie procedura prealabilă a concilierii directe, în condiţiile în care pârâţii – reclamanţi au formulat o cerere reconvenţională în cauză (cerere disjunsă).
În al doilea rând se arată că dacă se constată că această procedură obligatorie aceasta s-a efectuat atât prin notificările transmise reclamantelor pârâte, cât şi prin procedura efectiv efectuată anterior soluţionării apelului declarat în cauză.
Se solicită admiterea recursului, modificarea hotărârilor şi pe fond admiterea cererii reconvenţionale astfel cum a fost formulată.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Pârâtele legal citate nu s-au prezentat în instanţă pentru a-şi face eventualele apărări.
Examinând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor de fapt şi de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Potrivit art. 7201 C. proc. civ., în procesele şi cererile în materie comercială evaluabile în bani, reclamantul va încerca soluţionarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte.
În sensul art. 7205 alin. (1) C. proc. civ., procedura prealabilă obligatorie nu vizează şi cererile reconvenţionale.
În acelaşi text de lege se prevede că dacă pârâtul are pretenţii împotriva reclamantului derivând din acelaşi raport juridic, el poate face cerere reconvenţională.
Rezultă că cererea reconvenţională are un caracter facultativ, pârâtul putând valorifica pretenţiile sale pe această cale, dar va putea acţiona şi pe calea unei cereri separate, introduse la instanţa competentă potrivit dispoziţiilor generale.
De asemenea, cererea reconvenţională trebuie să îndeplinească cerinţele prevăzute de lege pentru cererea de chenare în judecată.
Textul de lege prevede că pretenţiile pârâtului trebuie să derive din acelaşi raport juridic (conţinutul raportului juridic fiind alcătuit din drepturile şi obligaţiile părţilor raportului respectiv).
Legea însă nu cere existenţa unei conexităţi între obligaţiile părţilor raportului juridic, respectiv ele pot proveni din cauze diferite.
În cauză, prin acţiunea principală s-a cerut să se dispună obligarea recurenţilor la încetarea faptelor de concurenţă neloială şi obligarea acestora la daune, în cuantum de 50.000 dolari S.U.A.
Prin cererea reconvenţională, recurenţii au solicitat obligarea intimatelor la plata dividendelor neachitate, dobândă legală şi chirie.
Prin formularea cererii reconvenţionale se tinde, practic, la o compensaţie judiciară a obligaţiilor părţilor care provin din cauze diferite.
Având în vedere aceste considerente se constată că pretenţiile recurenţilor derivă din acelaşi raport juridic cu cel invocat de intimaţi, având legătură cu pretenţiile solicitate de aceştia.
Pe cale de consecinţă, în cauză nu era obligatorie procedura prealabilă privind concilierea directă reglementată de art. 7201 C. proc. civ.
Având în vedere că în cauză procesul s-a soluţionat fără a se intra în cercetarea fondului, constatându-se greşit că acţiunea recurenţilor este prematură, Înalta Curte, conform art. 312 C. proc. civ. cu referire la art. 313 C. proc. civ., va admite recursul formulat, va casa ambele hotărâri şi va trimite cauza la Tribunalul Bucureşti pentru rejudecarea cauzei în fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii D.N. şi D.E.C., împotriva deciziei nr. 246 din 28 mai 2004, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Casează Decizia atacată şi sentinţa nr. 12960 din 21 octombrie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a şi trimite cauza la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a, pentru rejudecare în fond.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 27 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3197/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3204/2005. Comercial → |
|---|
