ICCJ. Decizia nr. 3679/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin cererea de arbitrare înregistrată la 23 aprilie 2004, reclamanta A.D.S. București, a cerut obligarea pârâtei SC A.I. SA Comuna Izvoru la plata sumei de 829.873.313 lei din care 619.928.535 lei, reprezentând redevența neachitată la termenele scadente, 181.316.948 lei reprezentând penalități de întârziere calculate în baza capitolului 5 din contract până la data de 30 ianuarie 2003 și 28.627.830 lei contravaloare T.V.A. calculată în baza Legii nr. 345/2002, privind taxa pe valoare adăugată; obligarea pârâtei la plata penalităților conform art. 5.2 din contractul de concesiune din 21 aprilie 2000, modificat prin actul adițional din 31 martie 2003, până la data stingerii debitului; constatarea rezilierii contractului de concesiune din 21 aprilie 2000, modificat prin actul adițional din 31 martie 2003, conform notificării din 28 noiembrie 2003; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de arbitraj.
Prin sentința arbitrală nr. 213 din 24 iunie 2004, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă C.C.I.R.M.B. admite acțiunea formulată de reclamantă și obligă pe pârâtă la plata sumei de 829.873.313 lei dintre care 619.928.535 lei, reprezentând redevența neachitată la termenele scadente, 181.316.948 lei, reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de 30 ianuarie 2004 și 28.627.830 lei reprezentând contravaloare T.V.A.; constată rezilierea contractului de concesiune din 21 aprilie 2000, modificat prin Actul adițional din 31 martie 2003, conform notificării din 28 noiembrie 2003 (dată corectată prin încheierea de îndreptare a erorii materiale din 31 august 2004); nu dă curs cererii de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere ulterioare datei de 30 ianuarie 2004; obligă pârâta la plata sumei de 48.194.933 lei reprezentând cheltuieli de arbitrare.
Pentru a decide astfel, Tribunalul arbitral a reținut că pârâta, în calitate de concesionar, nu și-a îndeplinit obligațiile de plată a redevenței convenite prin contractul de concesiune în litigiu așa cum a fost notificat prin act adițional, datorând reclamantei la 30 ianuarie 2004 suma de 829.873.313 lei și că potrivit pactului comisoriu inserat în contract, neplata redevenței în termen de 30 zile de la scadență, din culpa exclusivă a concesionarului permite concedentului să procedeze în mod unilateral la rezilierea de plin drept a contractului de concesiune după notificarea prealabilă adresată concesionarului notificare făcută la 28 noiembrie 2003, precum și că la 30 ianuarie 2004, prin procesul verbal de conciliere încheiat la acea dată, pârâta a recunoscut debitul.
în privința capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităților ulterioare datei de 30 ianuarie 2004 și până la data stingerii debitului, în conformitate cu art. 48 alin. (7) din regulile de procedură arbitrală, tribunalul nu i-a dat curs întrucât reclamanta nu a făcut dovada achitării taxelor arbitrale aferente cuantumului acestor penalități.
Prin sentința civilă nr. 11148 din 28 septembrie 2004, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a declinat competența de soluționare a acțiunii în anulare formulată de contestatoarea A.D.S., în favoarea Curții de Apel București.
Prin decizia comercială nr. 98/ R din 28 ianuarie 2005, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins ca nefondată acțiunea în anulare formulată de petenta A.D.S., împotriva sentinței arbitrale din 24 iunie 2004.
Pentru a pronunța soluția menționată, instanța a reținut că reclamanta a formulat acțiune în anulare numai în ce privește respingerea de către tribunalul arbitral a capătului de cerere referitor la plata penalităților de întârziere ulterioare datei de 31 ianuarie 2004, susținând în acest sens că penalitățile sunt legale, stabilite în baza art. 5.2 din contractul de cesiune dintre părți și calculate în baza dispozițiilor legale în vigoare cu privire la creanțele bugetare, respectiv O.G. nr. 11/1996 și O.G. nr. 6/2002. A stabilit de asemenea instanța că motivul pentru care tribunalul arbitral a respins capătul de cerere privind acordarea penalităților de întârziere datorate după data de 30 ianuarie 2004 și până la momentul achitării debitului nu vizează nelegalitatea acestora, așa cum încearcă să susțină petenta, ci se datorează faptului că aceasta nu a plătit taxele arbitrale și pentru aceste penalități așa cum prevăd Normele privind taxele și cheltuielile arbitrale ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă C.C.I.R.M.B. Mai reține instanța că reclamanta petentă avea posibilitatea de a stabili cuantumul penalităților de întârziere cuprinse între data de 30 ianuarie 2004 și data pronunțării sentinței arbitrale 24 iunie 2004 de a plăti taxele arbitrale la valoare, iar pentru restul penalităților al căror cuantum nu poate fi determinat, trebuia să plătească o taxă arbitrală minimă conform art. 6 alin. (7) din Normele menționate.
Nemulțumită de soluția Curții de Apel, reclamanta a formulat recurs în temeiul art. 301 C. proc. civ. și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea în tot a deciziei recurate ca nefondată, modificarea în tot a deciziei recurate ca nefondată în sensul admiterii capătului de cerere privind obligarea pârâtei intimată la plata penalităților calculate de la data de 30 ianuarie 2004 până la data stingerii debitului, cu cheltuieli de judecată.
în susținerea recursului, reluând criticile formulate în apel recurenta consideră decizia instanței de apel neîntemeiată, arătând în acest sens, că aceasta a reținut greșit că reclamanta nu a precizat cuantumul penalităților și că acestea nu sunt determinate sau măcar determinabile întrucât penalitățile sunt stabilite în baza art. 5.2 din contractul părților, modificat prin actul adițional din 31 martie 2003, contract ce reprezintă voința părților având putere de lege pentru ele conform art. 969 C. civ.
Mai susține recurenta invocând art. 364 - 366 C. proc. civ., și art. 66 - 71 din R.C.A., că sentința arbitrală a fost dată cu încălcarea ordinii publice, a bunelor moravuri ori a dispozițiilor imperative ale legii, în condițiile în care Tribunalul arbitral nu a dat curs capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităților ulterior datei de 30 ianuarie 2004 și până la stingerea debitului sub motiv că reclamanta nu a făcut dovada achitării taxelor arbitrale și pentru aceste penalități, cu încălcarea art. 2 alin. (4) din Normele privind taxele și cheltuielile arbitrale precum și a dispozițiilor art. 6 alin. (7) din același Norme, în conformitate cu care respectiva instanță de arbitraj ar fi putut stabili din oficiu valoarea obiectului cererii și, întrucât a admis capătul de cerere privind rezilierea contractului de succesiune, ar fi putut cere plata taxei arbitrale și pentru penalitățile cerute până la stingerea debitului.
Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, Curtea reține că decizia instanței de apel este legală și temeinică; dată cu corecta aplicare a dispozițiilor legale pertinente, în speță, astfel că recursul este nefondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce se vor arăta.
Curtea de apel a respins întemeiat acțiunea în anulare formulată de reclamanta apelantă reținând în esență că sentința pronunțată de Tribunalul arbitral nu încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii.
întemeiat, Curtea de Apel a constatat că tribunalul arbitral a respins capătul de cerere privind acordarea penalităților de întârziere ulterioare datei de 30 ianuarie 2004 și până la momentul achitării debitului nu pe motivul nelegalității acestora deci nu pentru că nu ar fi făcut corect aplicarea art. 969 C. civ., cum invocă reclamanta recurentă ci, pe motivul neachitării taxelor arbitrale aferente respectivului capăt de cerere, făcând corect aplicarea propriilor reguli de procedură.
Acceptând soluționarea cauzei pe calea arbitrajului, cu alegerea competenței Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă C.C.I.R.M.B., conform art. 9 din actul adițional nr. 1 din 31 martie 2003 la contractul de cesionare din 21 aprilie 2000, care modifică prevederile capitolului X referitor la litigii din respectivul contract, reclamanta a acceptat implicit și aplicarea regulilor de procedură și a Normelor privind taxele și cheltuielile arbitrale adoptate de instanța de arbitraj, în contractul evocat neexistând vre-o precizare referitoare la voința comună a părților de a alege o altă lege procedurală pentru soluționarea litigiilor dintre ele.
Ori, conform art. 48 alin. (6) din regulile de procedură arbitrală, "Cheltuielile arbitrale se stabilesc și se plătesc conform normelor privind taxele și cheltuielile arbitrale, aprobate de Comitetul Executiv al C.C.I.R.M.B.", iar conform art. 2 alin. (1) din Normele menționate "reclamantul este obligat să stabilească în cerere valoarea obiectului ei" și conform art. 6 din aceleași Norme "când prin cererea de arbitraj se pretind dobânzi, penalități sau majorări de întârziere suma acestora, de la data când încep să curgă și până la data introducerii cererii sau a majorării ei cu atare pretenții, se cumulează în vederea taxării, cu valoarea celorlalte pretenții bănești (despăgubiri, restituiri, etc.)".
Mai mult, cu adresa din 5 mai 2004 trimisă prin fax reclamantei (dosarul de arbitraj), prin care s-a comunicat acesteia cuantumul taxei de arbitraj, aferentă pretențiilor și sumelor pretinse prin cererea de arbitrare, reclamanta a fost atenționată expres și asupra faptului că "taxa arbitrală se va recalcula, incluzându-se și suma datorată pentru plata penalităților, de la data de 30 ianuarie 2004 până la pronunțarea cauzei".
întrucât reclamanta nu a înțeles să precizeze instanței de arbitraj cuantumul penalităților la care era îndreptățită conform contractului, după data ultimei cuantificări a acesteia respectiv 30 ianuarie 2004 și măcar până la pronunțarea sentinței, respectiv 24 iunie 2004 pentru a putea fi precizate și încasate taxele arbitrale aferente, tribunalul arbitral a făcut aplicarea art. 48 alin. (7) din regulile sale de procedură conform căruia, dacă taxa arbitrală și celelalte cheltuieli arbitrale nu se plătesc potrivit acestor Norme nu se va da curs cererii respective sau procedurii arbitrale.
Cum reclamanta apelantă nu a făcut dovada că ar fi stabilit cuantumul penalităților la care era îndreptățită pentru perioada ulterioare datei de 30 ianuarie 2004, drept la perceperea cărora nu i-a fost contestat de instanța de arbitraj, precum și că ar fi achitat taxele arbitrale aferente cuantumului astfel stabilit, în mod întemeiat, instanța de apel a respins ca nefondată acțiunea în anulare a sentinței arbitrale pentru respingerea capătului de cerere referitor la acordarea penalităților de întârziere ulterioare datei de 30 ianuarie 2003.
Cu această suplimentare de motivare, critica formulată de recurentă cu privire la decizia atacată nu putea fi primită, iar recursul promovat de aceasta, a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3676/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3707/2005. Comercial → |
|---|
