ICCJ. Decizia nr. 3908/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la 17 aprilie 2003, reclamanta SC E. SRL Constanța, a chemat în judecată pe pârâta SC R.B. SA Deva, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța s-o oblige pe pârâtă să-i plătească suma de 316.000.000 lei (majorată ulterior la 575.104.398 lei) cu titlu de contravaloare marfă livrată și neachitată, plus cheltuieli de judecată.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a livrat pârâtei cu mai multe facturi marfă-produse de papetărie a căror contravaloare nu a fost achitată de aceasta.
Pârâta a ridicat, prin întâmpinare excepția lipsei competenței teritoriale a Tribunalului Constanța, susținând că aceasta revine Tribunalului Deva, precum și excepția autorității de lucru judecat.
Prin încheierea din 22 mai 2003, Tribunalul Constanța a respins excepția necompetenței sale teritoriale de a soluționa pricina, cu motivarea că referitor la soluționarea acestei excepții sunt incidente dispozițiile art. 10 pct. p) C. proc. civ., referitoare la competența alternativă, iar prin încheierea din 19 iunie 2003, aceeași instanță a respins și excepția autorității de lucru judecat, reținând în fundamentarea acestei soluții în esență că, alin. (1) al art. 111din Legea nr. 295/2002 a fost modificat prin O.U.G. nr. 142/2002, în sensul că "ordonanța privind somația de plată nu are autoritate de lucru judecat cu privire la raporturile juridice dintre părți.
Prin sentința nr. 2147/ COM din 16 martie 2004, Tribunalul Constanța, secția comercială, a admis acțiunea reclamantei SC E. SRL Constanța și în consecință a obligat-o pe pârâta SC R.B. SA Deva să plătească acesteia suma de 575.104.398 lei cu titlu de preț marfă livrată, plus 42.557.219 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în esență că reclamanta a făcut dovada cu facturile depuse la dosar a vânzării mărfii către pârâtă, astfel că față de dispozițiile art. 969 și 1073 C. civ., dar mai ales de cele ale art. 1361 din același cod, pretențiile acesteia sunt întemeiate, întrucât beneficiara nu și-a respectat principala obligație și anume aceea de a plăti prețul produselor cumpărate.
Totodată, pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că nu pot fi primite susținerile pârâtei în justificarea neîndeplinirii obligației de plată a prețului fundamentată pe o așa zisă clauză contractuală, privind achitarea prețului numai după valorificarea mărfii sau a lipsei certificatului de proveniență a mărfii sau a certificatului de calitate și cu atât mai puțin, cepe prin care se invocă pretinse lipsuri calitative ale mărfii, atâta timp cât în sprijinul acestor afirmații, nu s-au depus dovezi care să ateste astfel de situații și de natură a fi opozabile reclamantei.
Apelul declarat de pârâta SC R.B. SA Deva, împotriva susmenționatei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 332 din 18 noiembrie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că în mod justificat Tribunalul Constanța a respins excepția lipsei competenței sale teritoriale, deoarece conform art. 1091 C. civ., obligațiile se sting prin plată, iar plata s-a făcut la banca reclamantei intimate vânzătoare și deci acesta este locul plății la care se referă dispozițiile art. 10 pct. 4 C. proc. civ., care reglementează competența alternativă.
Pe fondul pricinii, instanța de apel a reținut că facturile emise de reclamantă au fost semnate în totalitate de către o persoană autorizată și s-a aplicat și ștampila societății apelante SC R.B. SA - D.P., ceea ce conduce la concluzia că beneficiara a primit integral mărfurile livrate în baza raporturilor comerciale încheiate în formă simplificată, în contextul în care aceasta nu a invocat niciodată neprimirea mărfii, ci dimpotrivă, a susținut că marfa este necorespunzătoare calitativ sau că trebuia achitată numai în măsura valorificării acesteia sau în sfârșit, că nu a fost însoțită de acte de proveniență sau certificate de calitate, aspecte care nu au fost probate cu acte concludente și pertinente cauzei, care să fie opozabile reclamantei.
împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs pârâta SC R.B. SA Deva, invocând ca motive de casare dispozițiile art. 3 și 9 C. proc. civ.
Se susține în esență că, soluțiile pronunțate în cauză sunt criticabile întrucât în realitate competența soluționării litigiului revenea conform art. 5 C. proc. civ. Tribunalului Deva, pe a cărui rază de activitate se află sediul recurentei pârâte astfel că numai printr-o interpretare eronată a dispozițiilor art. 10 pct. 4 din codul menționat, instanțele au respins și respectiv menținut soluția de respingere a excepției lipsei competenței teritoriale a tribunalului menționat, deoarece probele de la dosar confirmă că obligația a luat naștere la sediul pârâtei din orașul Deva și totodată că și plata urma a se face în aceeași localitate, astfel că atât potrivit art. 5 cât și conform art. 10 pct. 4 C. proc. civ., competența soluționării litigiului revenea Tribunalului Deva și nu Tribunalului Constanța, așa cum au apreciat greșit instanțele.
Pe fondul cauzei, pârâta susține că decizia instanței de apel este criticabilă și sub aspectul că prin aceasta a fost menținută sentința primei instanțe care contravine dispozițiilor legale, întrucât prima instanță a reținut fără nici un temei ca dovedite pretențiile reclamantei, deși ansamblul probator de la dosar era deficitar, astfel că, în mod greșit instanțele au considerat că facturile depuse care nu au fost semnate de către o persoană abilitată de conducerea societății pârâte și pe care nu s-a aplicat ștampila societății, cu excepția a trei facturi pe care a fost aplicată ștampila triunghiulară și ca atare nici pe acestea nu le recunoaște, ar avea valoarea unui contract încheiat în formă simplificată, și deci că ar putea constitui temei pentru obligarea sa la plata prețului din acțiunea inițială cât și din aceea de majorare a pretențiilor de la 316.000.000 lei la 575.104.398 lei.
Mai susține recurenta că simpla întocmire a facturilor emise de reclamantă nu poate face în lipsa avizelor de expediție și a actului de recepție dovada expedierii mărfurilor, aceasta în afara faptului că instanțele au ignorat adresele sale din 18 octombrie 2002 și 6 noiembrie 2002, prin care a invitat reclamanta să-și ridice marfa necorespunzătoare calitativ.
Ori, în acest context, greșit instanțele au reținut, cu referire specială la instanța de apel că pârâta nu ar fi făcut dovada vreunei reclamații cu privire la calitatea necorespunzătoare a mărfurilor livrate de reclamantă și deci că a invocat fără probe lipsa de calitate a acestora, din moment ce la dosar a depus în acest sens un proces verbal încheiat cu delegat neutru, care atestă și totodată probează buna sa credință de care a dat dovadă în relațiile comerciale pe care le-a avut cu reclamanta.
în consecință, pârâta solicită admiterea recursului în sensul și pentru motivele scrise depuse la dosar.
Recursul pârâtei nu este fondat.
Cu privire la excepția lipsei competenței teritoriale a Tribunalului Constanța de a soluționa pricina, se constată că bine instanțele au apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 10 pct. 4 C. proc. civ. (referitoare la competența alternativă) derogatorii de la cele ale art. 5 din același cod.
Astfel, potrivit art. 1091, obligațiile se sting prin plată, ori în speță, din dovezile existente la dosar, rezultă că prețul mărfii urma a se achita la F.B., sucursala Constanța, ceea ce demonstrează că locul plății mărfii a fost stabilit orașul Constanța, unde se află și sediul reclamantei, așa încât, competența de soluționare a litigiului revenea conform art. 10 pct. 4 C. proc. civ., partea finală instanței locului plății, respectiv Tribunalului Constanța, astfel cum bine au hotărât instanțele atunci când au respins excepția lipsei competenței teritoriale a Tribunalului Deva (pe a cărei rază de activitate se află sediul pârâtei) de a soluționa pricina.
Dar probele de la dosar, confirmă că susținerile recurentei pârâte nu sunt întemeiate nici pe fondul cauzei.
Astfel, se constată că în mod neîntemeiat pârâta susține că între părți nu ar fi existat un raport obligațional, deoarece facturile depuse în sprijinul admiterii acțiunii nu au fost semnate de primire de o persoană autorizată de conducerea societății cumpărătoare, întrucât din examinarea acestora rezultă că la rubrica "semnătura de primire", semnătura și ștampila societății apelante SC R.B. SA Deva - D.P., în această situație aflându-se inclusiv facturile care au constituit temei pentru majorarea câtimii pretențiilor, a căror primire de asemenea a fost confirmată.
Ori, în acest context facturile depuse la dosar constituie în sensul art. 46 C. com., probe și totodată fac dovada, contrar celor susținute de pârâtă a existenței între părți a unor raporturi contractuale în virtutea cărora aceasta era obligată să achite prețul mărfii cumpărate așa cum bine au hotărât ambele instanțe.
De altfel, susținerile pârâtei sunt în totalitatea lor contradictorii deoarece, deși în recurs a arătat că "instanțele și-ar fi însușit greșit punctul de vedere al reclamantei în sensul că facturile emise de aceasta ar îndeplini condițiile legale ale unui contract simplificat, anterior, prin întâmpinarea depusă la dosar a recunoscut că marfa a fost livrată în baza raporturilor contractuale pe care le-a avut cu aceasta, fără a menționa, așa cum a făcut-o ulterior, că neplata prețului mărfii cumpărate s-a datorat faptului că primirea facturilor nu a fost confirmată de un reprezentant împuternicit al societății și că nu s-a aplicat sigiliul societății pe acestea, ceea ce altfel spus ar echivala cu neprimirea mărfii, și deci, implicit, ar justifica neachitarea prețului acesteia.
Ori, prin întâmpinare pârâta invocă cu totul alte cauze în justificarea neachitării prețului mărfii livrate și anume fie că potrivit convenției părților marfa trebuia achitată pe măsura valorificării acesteia de către beneficiară, fie că a fost livrată sub condiția înlocuirii acesteia dacă într-un termen de 4 luni nu este vândută, aspecte nedovedite cu nici o probă pertinentă și concludentă cauzei.
în acest context, bine a confirmat instanța de apel sentința primei instanțe de obligare a pârâtei la plata sumelor din dispozitiv, reiterând că susținerile recurentei în apărare, în sensul celor arătate nu pot fi avute în vedere, atâta timp cât la primirea mărfii nu a întocmit un proces verbal de recepție opozabil reclamantei, care să ateste că marfa a sosit la destinație cu lipsuri calitative sau cantitative.
Este adevărat că, pârâta a depus la dosar un act intitulat notă de prezentare, care este semnată de un delegat neutru cu ajutorul căruia tinde să dovedească lipsurile calitative ale mărfii, dar, acest act nu poate avea vreo relevanță, atâta timp cât pe de o parte nu a fost datat, iar pe de altă parte a fost încheiat în baza deciziei nr. 11 din 19 aprilie 2003, adică în cursul anului 2003 (iar nu la primirea mărfii), iar facturile au fost emis de reclamantă în anii 2001 și 2002.
Pe de altă parte, prin această notă de prezentare s-a constatat necorespunderea calitativă a mărfii numai în limita sumei de 120.678.578 lei, iar refuzul de plată a privit suma de 575.104.398 lei.
Dar, faptul că în integralitatea lor susținerile pârâtei în apărare sunt nefondate o dovedește împrejurarea că deși aceasta a recunoscut expres că datorează reclamantei suma de 173.947.156 lei cu titlu de preț marfă totuși, nu a procedat la admiterea acesteia, deși reclamanta s-a conformat solicitării acesteia de a-i comunica numărul contului în care să facă plata.
Așa fiind recursul pârâtei a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3853/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3830/2005. Comercial → |
|---|
