ICCJ. Decizia nr. 4037/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la 27 mai 2003 la Judecătoria Târgu Jiu, reclamanta P.E., a chemat în judecată pe S.N.T.G.N.T. SA, sucursala T.G.N.T. Mediaș, pentru a fi obligată să încheie un contract de închiriere pentru stația de separare impurități hidrocarburi, pentru drumul către stație și pentru rețeaua de alimentare cu energie a stației, care afectează proprietatea reclamantei din punctul P.Ș., satul Barza, comuna Dănești, județul Gorj.
Totodată a precizat cuantumul chiriei la suma de 180 euro pe lună și a solicitat obligarea pârâtei la plata chiriei pe ultimii trei ani, respectiv la plata sumei de 6.480 euro. A mai arătat că, în ipoteza în care pârâta refuză plata, urmează a fi obligată să elibereze toate instalațiile, drumurile și rețeaua de alimentare a stației ce-i afectează proprietatea, cerând și obligarea pârâtei să refacă vegetația forestieră pe suprafața de 4.620 m.p.
Prin sentința civilă nr. 3907 din 12 iunie 2003, Judecătoria Târgu Jiu a declinat competența de soluționare a litigiului în favoarea Tribunalului Gorj, în conformitate cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) din C. proc. civ.
Tribunalul Gorj, secția comercială și de contencios administrativ, a respins ca nefondată acțiunea reclamantei, prin sentința civilă nr. 1831 din 12 noiembrie 2003, reținând că, datorită caracterului consensul al contractului, pârâta nu poate fi obligată la încheierea contractului de închiriere, iar lichidarea rețelei de alimentare nu poate fi dispusă, ea aparținând domeniului public.
Reclamanta a formulat apel împotriva acestei hotărâri dar, în cursul soluționării apelului a decedat P.E., procesul fiind continuat de moștenitoarele acesteia: C.M. și A.V. în calitate de apelante - reclamante.
Prin decizia nr. 42 din 9 februarie 2005, Curtea de Apel Craiova, secția comercială, a admis apelul, a schimbat în parte sentința tribunalului, iar în fond a admis în parte acțiunea în sensul că societatea comercială pârâtă a fost obligată să plătească succesorilor reclamantei P.E. suma de 197.546.100 lei, reprezentând despăgubiri pentru distrugerea și refacerea vegetației forestiere și la echivalentul în lei a sumei de 6.480 euro, reprezentând lipsa de folosință a terenului afectat de instalații pe perioada 27 mai 2000 - 27 mai 2003, plus 15.897.701 lei cheltuieli de judecată la ambele instanțe.
Totodată, au fost respinse capetele de cerere pentru obligarea pârâtei de a încheia contractul de închiriere și de a ridica instalații.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că dreptul de proprietate al reclamantei este garantat de Constituția României și în virtutea acestei garanții, reclamanta este îndreptățită să primească despăgubiri pentru distrugerea vegetației forestiere precum și chirie pentru terenul ocupat de pârâtă, conform concluziilor raportului de expertiză.
Cu actul înregistrat la 24 martie 2005, societatea pârâtă a formulat motive de recurs, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând următoarele:
- în mod greșit a fost soluționat apelul deși apelanta nu achiesase taxa judiciară de timbru, fiind încălcate dispozițiile art. 20 din Legea nr. 146/1997;
- în mod nelegal curtea de apel a obligat societatea la plata despăgubirilor și a lipsei de folosință deoarece conducta este de importanță strategică și face parte din proprietatea publică a statului conform Legii nr. 213/1998, existând și un drept de uz și de servitute legală cu titlu gratuit;
- instanța de apel a pronunțat și o hotărâre netemeinică întrucât în ultimii trei ani nu s-a lucrat la conductă și nu se puteau produce pagube.
Recursul pârâtei este întemeiat, în sensul celor ce se vor arăta.
Din actele dosarului rezultă că, prin actele depuse la dosar (dosarul de fond) reclamanta a dovedit că, în temeiul Legii 18/1991 și 1/2000, i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru mai multe suprafețe de teren printre care și o suprafață de pădure pe care se află conducta de transport gaze naturale cât și stația de separare impurități aparținând societății comerciale pârâtă.
Susținând că, în calitate de proprietar poate pretinde lipsa de folosință de terenului pe care se află conducta, ca și despăgubiri pentru distrugerea vegetației forestiere, reclamanta a formulat acțiunea ce formează obiectul litigiului.
Prima critică formulată de pârâtă se referă la faptul că reclamanta nu a timbrat apelul și, ca atare, instanța trebuia să-l anuleze, conform art. 20 din Legea nr. 146/1997, dar acest motiv va fi respins deoarece, din dispozitivul deciziei rezultă că reclamanta a fost dată în debit pentru suma datorată cu titlu de taxă judiciară de timbru.
Recurenta a mai susținut că în mod greșit s-au acordat despăgubirile solicitate de reclamantă cu titlu de lipsă de folosință întrucât legea stabilește o servitute legală asupra terenurilor pe care se află conductele de gaz și celelalte utilități.
în realitate, sub acest aspect, instanța de apel a reținut corect împrejurarea că dreptul de servitute legală instituit prin art. 7 din Legea nr. 134/1995 nu exclude posibilitatea acordării de despăgubiri în virtutea garanției dreptului de proprietate prevăzut de Constituția României.
Cu toate acestea, instanța de apel a acordat despăgubiri (pentru lipsa de folosință și pentru distrugerea vegetației forestiere) fără a verifica dacă sunt întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale, conform art. 998 C. civ.
într-adevăr, pentru angajarea răspunderii civile este necesar să fie îndeplinite mai multe condiții, respectiv caracterul ilicit al faptei cauzatoare de prejudiciu, prejudiciul, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, culpa și capacitatea delictuală, dar instanța de apel nu a invocat temeiul legal al acordării despăgubirilor și nici nu a analizat complet și convingător condițiile arătate mai sus.
Astfel, la dosarul cauzei s-a depus un raport de expertiză pentru evaluarea pagubelor dar nu s-au administrat dovezi din care să rezulte faptul cauzator de prejudiciu și legătura de cauzalitate între acesta și rezultatul păgubitor.
într-adevăr, la dosarul cauzei s-au depus două înscrisuri, vizând cererea reclamanților pentru daune din distrugerea vegetației forestiere dar acestea nu sunt de natură să conducă la concluzia la care a ajuns instanța de apel deoarece "nota de constatare" încheiată de Comisia de aplicare a Legii 18/1991 la 30 martie 2003 este incompletă, conține date de ordin general, fără să se precizeze cine a distrus vegetația forestieră și nici când s-au produs aceste distrugeri (dosarul judecătoriei).
De asemenea, adresa G.N.M. nr. 1147 din 27 august 2004 (dosarul curții de apel) precizează că scoaterea temporară din fondul vegetației forestier a unei suprafețe s-a făcut în anul 1994, deci anterior reconstituirii dreptului de proprietate al autoarei intimatelor, fiind irelevantă sub aspectul producerii daunelor pretinse.
Din acest punct de vedere instanța de apel a pronunțat o hotărâre netemeinică, urmând a fi admis recursul pârâtei și a se casa decizia criticată numai sub aspectul acordării despăgubirilor, conform art. 312 alin. (3) C. proc. civ., cu trimiterea spre rejudecare aceleiași curți de apel.
Cu ocazia rejudecării, instanța de apel a administrat noi probe legate de culpa pârâtei în producerea daunelor pretinse, întinderea acestor daune, ca și probe de cauzalitate între fapta pârâtei și dauna produsă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4036/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4035/2005. Comercial → |
|---|
