ICCJ. Decizia nr. 4241/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.4241/2005
Dosar nr. 9142/2004
Şedinţa publică din 23 septembrie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 3017 din 2003, Tribunalul Bihor a admis acţiunea precizată, formulată de reclamanta S.N.P. P. SA Bucureşti, împotriva pârâtei SC P. SA Bucureşti şi în consecinţă a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 136.672.765.870 lei cu titlu de penalităţi de întârziere şi 1.445.222.658 lei cheltuieli de judecată. A respins excepţia lipsei calităţii procesuale active.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a susţinut că între părţi s-au încheiat două contracte de vânzare – cumpărare, în care s-au stipulat penalităţi de întârziere în plata preţului, (art. 6.3) de 0,15 % pentru primele 30 zile şi 0,5 % pentru următoarele zile, începând cu data scadenţei facturii.
Instanţa de judecată a mai reţinut în condiţiile în care părţile nu s-au înţeles asupra scadenţei unor obligaţii de plată şi a ordinii în care trebuie considerată ca fiind făcută plata facturilor, raportul de contraexpertiză prin concluziile sale a răspuns acestei chestiuni, fiind conform cu prevederile art. 1110 şi următoarele C. civ.
Cu privire la nelegalitatea majorării penalităţilor de către reclamantă, s-a reţinut că potrivit art. 132 alin. (2) C. proc. civ., majorarea câtimii obiectului nu constituie o modificare de acţiune, putând fi făcută de către reclamantă chiar fără consimţământul pârâtei.
A fost înlăturată şi critica pârâtei privind nesocotirea convenţiei de reeşalonare a datoriei restante (11 septembrie 200) întrucât, aşa cum a arătat reclamanta, prin concluziile scrise, convenţia a fost utilizată de drept, ca urmare a nerespectării termenelor de către pârâtă, potrivit art. 67 C. com.
Cât priveşte contractul de administrare din 1 august 2001, prin care s-a convenit încredinţarea către reclamantă în calitate de administrator principal creditor a gestionării patrimoniului societăţii pârâte, pentru o perioadă de maxim 3 ani, în vederea recuperării sub orice formă legală a creanţei pe care o are faţă de pârâtă în sumă de 733.203.116.467 lei, tribunalul a reţinut că prin această convenţie nu s-a prevăzut renunţarea la judecata acţiunilor aflate pe rolul instanţelor de judecată introduse de către reclamantă împotriva pârâtei. Totodată, încheierea acestei înţelegeri nu generează conflict de interese din partea reclamantei, câtă vreme, prin convenţie s-a urmărit gestionarea patrimoniului pârâtei în sensul obţinerii de profit, din care să fie achitate cu prioritate datoriile către reclamantă, ori acest fapt nu exclude recuperarea prin contencios a acestor datorii, în contract neexistând o stipulaţie contrară.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta SC P. SA, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Curtea de Apel Oradea, prin Decizia nr. 76 din 1 iunie 2004 a respins apelul ca nefondat.
În considerentele acestei decizii s-a reţinut în esenţă că la data semnării contractului de administrare 1 august 2001, litigiul dintre părţi fusese înregistrat pe rolul Tribunalului Bihor (12 decembrie 2000), iar acesta a continuat a fi soluţionat, fără ca părţile prin contract, sau în act ulterior, să fi convenit a-l stinge pe cale amiabilă şi nici nu a fost inserată vreo clauză potrivit căreia urma ca mandatorul să renunţe la judecata litigiilor pornite anterior semnării acestuia.
S-a mai argumentat că prin semnarea acestui contract de administrare nu s-a prevăzut faptul că societatea reclamantă s-ar confunda cu pârâta, de la acea dată aceasta şi-a continuat activitatea sa specifică, singurul rol fiind acela de gestionare a activităţii în scopul obţinerii de profit, pentru recuperarea creanţelor.
Desemnarea a doi administratori ai reclamantei la societatea pârâtă nu poate duce la concluzia că reclamanta şi-a pierdut legitimitatea procesuală şi nu exista un conflict de interese, cât timp clauzele contractului de administrare sunt precis determinate, iar contractul prevede recuperarea datoriei prin orice formă legală.
Cu privire la raportul de expertiză contabilă efectuat de expert contabil C.A., instanţa de apel a reţinut că acesta a cuprins facturile pentru neplata în termen şi pentru care s-au solicitat penalităţi de întârziere, necontestate de altfel de către pârâtă.
Critica pârâtei referitoare la compensările efectuate în cauza de faţă a fost înlăturată de instanţa de apel, în sensul că s-a reţinut că între data iniţierii compensării şi ce a aprobării înregistrării actului de compensare la S.N.P. P. SA Bucureşti, pot trece 30 zile, calculul din expertiză corespunzând cu data înregistrării actului de compensare la registratura S.N.P. P. SA Bucureşti, iar doar de la acea dată nu mai curg penalităţi de întârziere.
Nu au fost încălcate nici prevederile HG nr. 685/1999 întrucât, mai arată instanţa de apel, reclamanta S.N.P. P. SA, prin adresa din 9 mai 1997 şi-a rezervat dreptul de a respinge documentele ce contravin legii, adresă însuşită de către pârâtă, dovadă fiind şi datele înregistrate în contabilitatea sa a proceselor verbale de compensare.
Referitor la critica privind majorarea penalităţilor, invocată de pârâtă prin cererea de apel, s-a argumentat că prin concluziile scrise depuse la dosarul de fond, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 136.672.870 lei în principal şi la 75.269.307.308,85 lei în subsidiar, menţinându-se prin încheierea din 23 septembrie 2003 suma pretinsă, astfel că instanţa de fond în mod corect a repus pe rol cauza, pentru completarea timbrajului la valoarea solicitată, valoare ce putea fi solicitată chiar şi în apel, fiind vorba de o majorare a câtimii pretenţiilor, urmare a concluziilor raportului de contraexpertiză, potrivit art. 292 alin. (2) C. proc. civ.
La data de 25 iunie 2004, pârâta a declarat recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, cu respectarea termenelor prevăzute de art. 301 şi art. 303 C. proc. civ.
Recurenta şi-a întemeiat cererea pe prevederile art. 304 pct. 9, 6 şi 7 C. proc. civ.
Critica întemeiată pe pct. 9 al art. mai sus arătat vizează pronunţarea hotărârii cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, recurenta arătând că în momentul încheierii contractului de administrare, reclamanta şi-a pierdut calitatea procesuală, calitatea de reclamantă şi cea de reprezentantă a pârâtei în acelaşi litigiu fiind incompatibile. Totodată în temeiul aceluiaşi pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., s-a susţinut că la data încheierii convenţiei de administrare, pretenţiile reclamantei şi-a pierdut caracterul exigibil, la sfârşitul perioadei de administrare parţială, urmând a fi stabilită valabilitatea şi termenul de plată a datoriilor rămase neachitate.
Cât priveşte critica întemeiată pe pct. 6 al art. 304 C. proc. civ., recurenta pârâtă susţine că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, în sensul că trebuia să se pronunţe în limita investirii prin acţiunea introductivă, cererea de majorare a pretenţiilor fiind făcută după repunerea pe rol a cauzei, nici una din cererile anterioare nefiind semnate de reprezentantul reclamantei.
Recurenta dezvoltă această critică, susţinând că penalităţile ar fi trebuit calculate pentru fiecare factură în parte, iar majorarea câtimii, de asemenea trebuia pretinsă nu ca sumă globală, aşa cum s-a întâmplat în speţă.
Se mai susţine că greşit a fost luată în considerare ca dată a stingerii datoriilor şi creanţelor data înregistrării procesului verbal de compensare la S.N.P. P. SA, acest fapt ridicând cuantumul penalităţilor nejustificat, nereal, cât timp toate compensările au fost iniţiate de reclamantă prin sucursala sa, înainte de împlinirea termenului de scadenţă a plăţii, deci înainte de 30 zile.
În temeiul pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., recurenta susţine că hotărârea cuprinde motive contradictorii, fiind motivată pe concluziile expertizei, cu reţinerea cuantumului penalităţilor calculate prin contraexpertiză.
Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea cererii, modificarea hotărârii atacate în sensul că pe fond se solicită în principal respingerea acţiunii iar în subsidiar, admiterea parţială a acesteia pentru pretenţii, la nivelul sumei de 34.924.274.992 lei.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
În recurs, Curtea are de examinat prin prisma motivelor formulate de pârâtă următoarele chestiuni:
- natura contractului de administrare încheiat de părţi cu efectele sale juridice în raport cu exigibilitatea creanţelor pretinse de reclamantă şi a conflictului de interese.
- dacă instanţa a depăşit limitele investirii sale cu încălcarea principiului disponibilităţii.
- dacă motivarea deciziei atacate este contradictorie în raport cu cuantumul penalităţilor la care a fost obligată pârâta.
Cu privire la contractul de administrare încheiat de părţi, se reţine că prin acesta pârâta i-a încredinţat reclamantei în calitate de administrator, principal creditor, gestionarea patrimoniului său, pe o perioadă de maxim 3 ani scopul acestei înţelegeri fiind acela de a recupera sub orice formă legală, creanţa pe care reclamanta o avea de încasat de la pârâtă în sumă de 733.203.116.467 lei, deci o creanţă certă, lichidă, exigibilă, ce urma a fi reactualizată cu rata inflaţiei, nefăcându-se trimitere şi la debitul în speţă, contestat de pârâtă.
La data semnării acestui contract (1 august 2001) litigiul dintre părţi se afla deja pe rolul Tribunalului Bihor, acesta continuând fără ca părţile să prevadă prin contractul de administrare s-au ulterior prin alt act că înţeleg să renunţe la judecata cauzelor pornite anterior semnării acestuia.
Din examinarea clauzelor acestui contract rezultă că nu s-a prevăzut o confuziune a celor două societăţi, că fiecare societate şi-a păstrat personalitatea juridică, că scopul acestei convenţii a fost de recuperare sub orice formă legală a datoriilor, prin gestionarea mai bună a activităţii pârâtei, pentru obţinerea unui profit, din care să poată fi satisfăcută creanţa reclamantei.
În nici un caz nu se poate reţine aserţiunea pârâtei în sensul că reclamanta, dovedind şi calitatea de administrator temporar nu este legitimată procesual în intentarea acţiunii de faţă, iar prin desemnarea a doi administratori la societatea pârâtă ar exista un conflict de interese, în sensul arătat de pârâtă.
Finalitatea convenţiei de administrare aşa cum s-a arătat viza o modalitate mai eficientă de obţinere de profit în vederea încasării creanţelor, iar dacă părţile ar fi vrut să tranşeze definitiv litigiile dintre ele, ar fi prevăzut expres în contract acest fapt.
Susţinerea pârâtei în sensul că prin încheierea contractului de administrare s-ar fi pierdut caracterul exigibil al creanţei nu poate fi astfel primită, prevederea invocată cu referire la modalităţile în termenul de plată al datoriilor rămase neachitate după cei trei ani, privind creanţele înregistrate în suma expres stipulată prin contract şi nu cea în prezentul litigiu.
Cu privire la a doua chestiune invocată în recurs, referitoare la depăşirea limitei investirii prin acţiunea introductivă, curtea reţine de asemenea că este nefondată. Astfel, potrivit art. 132 alin. (2) C. proc. civ., cererea nu se consideră modificată atunci când se majorează câtimea pretenţiilor. În speţă, reclamanta, urmare concluziilor raportului de contraexpertiză şi-a însuşit prin concluziile scrise aflate la dosar fond calculul penalităţilor, solicitând obligarea pârâtei la plata acestora în cuantum de 136.672.765.870 lei în varianta A şi în subsidiar la plata sumei de 75.269.307.308,85 lei în varianta B.
Prin încheierea din data de 23 septembrie 2003, corect instanţa de fond a dispus repunerea cauzei pe rol, în vederea completării timbrajului la valoarea însuşită de reclamantă.
Prin urmare, instanţa de judecată nu a încălcat principiul disponibilităţii, invocat de pârâtă, reclamanta declarând în scris că îşi însuşeşte concluziile expertizei, timbrând corespunzător.
Critica privind greşita reţinere a datei stingerii datoriilor şi creanţelor ca fiind data înregistrării procesului verbal de compensare la registratura S.N.P. P. SA este de asemenea nefondată, câtă vreme părţile nu au respectat obligaţia întocmirii ordinelor de compensare pentru sume mai mari de 100 milioane sau mai vechi de 30 zile, reclamanta rezervându-şi dreptul prin adresa din 9 mai 1997 de a respinge documentele ce nu corespund legii, soluţie acceptată de pârâtă, astfel că în mod corect s-a reţinut această dată la care încetează curgerea penalităţilor de întârziere.
Critica formulată de pârâtă în temeiul pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., este de asemenea nefondată.
Se susţine că motivarea deciziei atacate este conformă concluziilor expertizei, iar cuantumul penalităţilor este cel stabilit prin contraexpertiză.
În realitate, Decizia recurată explicitează clar pe de o parte ce facturi au făcut obiectul litigiului, deci al expertizei, iar pe de altă parte, modalitatea de calcul corectă a penalităţilor aferente acestor facturi fiind cea din raportul de contraexpertiză, cu arătarea că procesele verbale de compensare a fost luate în considerare la plata altor facturi, ce nu fac obiectul prezentei cauze.
Primul raport de expertiză contabilă a ignorat destinaţia plăţii stabilită prin procesul verbal de compensare, de aici rezultând diferenţa de sumă la care face trimitere recurenta, ceea ce nu poate fi primit ca motiv de nelegalitate.
Faţă de toate aceste considerente, Curtea constată că Decizia atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca în temeiul art. 312 teza 2 să fie respins recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC P. SA, împotriva deciziei nr. 76/ C din 1 iunie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 23 septembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4218/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4246/2005. Comercial → |
|---|
