ICCJ. Decizia nr. 4549/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 4549/2005
Dosar nr. 9961/2004
Şedinţa publică din 7 octombrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul C.J.M. a chemat-o în judecată pe pârâta SC D.S. SRL Drobeta Turnu Severin şi a solicitat ca prin sentinţa care se pronunţa să fie obligată la plata sumei de 847.646.814 lei chirie restantă, penalităţi de întârziere calculate pe perioada 31 decembrie 1998 - 31 decembrie 2000 şi la actualizarea acestei sume cu indicele de inflaţie. Prin aceeaşi acţiune a solicitat instanţei să constate şi nulitatea contractului de închiriere precum şi evacuarea pârâtei din imobil cu motivarea că pârâta nu şi-a respectat obligaţiile asumate prin contractul de închiriere din 10 martie 1995, cu privire la plata chiriei înregistrând o restanţă în cuantumul sumei pe care o pretinde în care sunt cuprinse penalităţile de întârziere, conform clauzei stipulată în contract.
Ulterior, reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul că solicită chirie restantă în cuantum de 385.601.626 lei pe perioada 31 decembrie 1998 - 17 noiembrie 1999, restul sumei constituind obiectul altui dosar pe rol la Curtea Supremă de Justiţie.
Tribunalul Mehedinţi prin sentinţa nr. 1505 din 17 decembrie 2001 a respins acţiunea reclamantului C.J.M., întrucât după administrarea probelor a constatat că pârâta a efectuat lucrări în spaţiul închiriat iar chiria datorată pe perioada 1995 – 1998 s-a compensat, suma rămasă de plată în urma compensării fiind de 164.601.000 lei. Expertiza a mai stabilit că pentru o parte din suma pretinsă în acest dosar părţile s-au mai judecat aşa încât în raport şi de valoarea lucrărilor de reparaţii care depăşesc cu mult suma de 164.601.000 lei prima instanţă a stabilit conform concluziilor expertizelor contabile că pretenţiile reclamantului nu sunt întemeiate.
Apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei nr. 1505 din 17 decembrie 2003 a Tribunalului Mehedinţi a fost respins de Curtea de Apel Craiova, care prin Decizia nr. 290 din 5 iulie 2004 a reţinut că probele administrate în cauză, două expertize contabile şi una tehnică, necontestate de apelantă, susţin soluţia primei instanţe de respingere a pretenţiilor formulate împotriva pârâtei motivat de faptul că cheltuielile de reparaţii depăşesc cu mult cuantumul sumei solicitate.
S-a mai reţinut că în cauză nu operează autoritate de lucru judecat întrucât litigiul soluţionat anterior acestui dosar se referă la o altă perioadă, deşi izvorăşte din acelaşi contract şi că valoarea lucrărilor de reparaţii efectuate de intimată nu au fost contestate în cele două instanţe, de fond şi apel.
Împotriva deciziei pronunţată de Curtea de Apel Craiova a declarat recurs, reclamantul C.J.M. prin care a susţinut că hotărârile pronunţate în cauză sunt netemeinice şi nelegale, întrucât au fost date cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
În argumentarea acestui motiv, recurenta a susţinut că instanţele care au soluţionat litigiul nu şi-au exercitat rolul activ întrucât nu au ţinut cont de probele depuse la C.J.M., pronunţând astfel hotărâri nelegale.
Reclamantul a susţinut că intimata a fost de rea credinţă la data încheierii contractului din 10 martie 1995, prin faptul că nu şi-a respectat obligaţiile contractuale de plată a chiriei. A mai susţinut recurentul că intimata nu a efectuat reparaţii în spaţiu că obiecţiunile la expertiza contabilă şi tehnică au fost respinse deşi lucrările erau eronate şi părtinitoare.
O altă susţinere se referă la faptul că nu există legătură între pretenţiile din dosarul nr. 1349/1999 şi pretenţiile formulate în dosarul de faţă care priveşte perioada ianuarie 1999 – 17 noiembrie 1999, în care nu s-a efectuat nici o reparaţie.
Prin cea de-a doua critică recurenta a susţinut că instanţa nu s-a pronunţat asupra apărărilor referitoare la expertiza efectuată de M.G., prin care s-a stabilit că pârâta intimată datorează suma de 308.468.589 lei chirie şi penalităţi de întârziere, că la finele anului 1998 C.J.M. nu avea datorii faţă de SC D.S. SRL cum greşit a reţinut instanţa. În ce priveşte judecata în faţa instanţei de apel recurenta a susţinut că deşi intimata nu a depus nici o probă în apel, instanţa i-a respins nejustificat cererea. În fine, recurenta a solicitat ca instanţa de recurs să rejudece cauza în fond şi să dispună efectuarea unei contraexpertize, iar după casarea hotărârilor pronunţate în cauză să se admită acţiunea aşa cum a fost formulată.
Recursul este nefondat.
Potrivit art. 304 alin. (9) C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere, în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate .., (pct. 9) „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".
Din expunerea criticilor aduse deciziei pronunţată în apel se poate observa că recurenta nu a invocat textul de lege aplicat greşit ci, după redarea istoricului situaţiei de fapt, prin care şi-a exprimat nemulţumirea în legătură cu probele administrate în cauză, a solicitat instanţei de recurs să judece fondul, iar în completarea probelor să dispună „o contraexpertiză care să fie făcută de trei experţi".
Solicitările recurentei sunt contrare dispoziţiilor din Titlul V C. proc. civ. intitulat „Căile extraordinare de atac", prin care în art. 305 se stabileşte că „în instanţa de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor, care pot fi depuse până la închiderea dezbaterilor".
Dispoziţiile citate se coroborează cu art. 314 C. proc. civ., prin care se stabileşte că Înalta Curte hotărăşte asupra fondului numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt care au fost deplin stabilite.
Rezultă din dispoziţiile redate anterior că instanţa de recurs nu poate rejudeca fondul şi dispune completarea probelor cum a solicitat recurenta, întrucât litigiul a trecut printr-o cale de atac devolutivă, iar recursul aşa cum este reglementat de titlul V C. proc. civ. este cale extraordinară de atac, în care nu pot fi depuse decât înscrisuri noi fără ca instanţa de recurs, în cazul în care i se solicită, să poată administra alte probe pentru ca apoi să rejudece fondul.
La cererea de recurs, recurentul a anexat înscrisuri, care au fost examinate cu ocazia judecării în fond şi în apel care însă nu sunt de natură să schimbe situaţia de fapt aşa cum a fost stabilită de cele două instanţe.
O primă critică ce poate fi desprinsă totuşi din argumentele recurentei priveşte rolul activ al judecătorului „care nu a ţinut cont de probele de la dosar ..". Această critică vizează aplicarea art. 129 C. proc. civ. Din examinarea actelor dosarului în raport de aceste dispoziţii se constată că, în cauză, au fost dispuse probe, că s-au efectuat două expertize contabile şi au fost examinate şi concluziile expertizei tehnice precum şi soluţia din dosarul în care s-a soluţionat irevocabil un litigiu care izvorăşte din acelaşi contract.
Prin urmare, în temeiul articolului de mai sus judecătorii au ordonat măsurile necesare judecării cererii fără să nesocotească principiul disponibilităţii întrucât au hotărât numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii. Dovada că judecătorii fondului au manifestat rol activ sunt probele dispuse, respectiv expertizele care au avut ca obiectiv să determine „realitatea sumelor" pretinse de reclamantul recurent.
Ambii experţi contabili stabilesc că pretenţiile reclamantului nu sunt reale întrucât acesta nu a ţinut seama de lucrările executate în spaţiul respectiv în sumă totală de 15.031 dolari S.U.A.
Prin susţinerile de la pct. 2 al motivelor, recurentul a făcut trimitere la răspunsul formulat de expertul M.G. la obiecţiunile sale în care cuantumul chiriei şi al penalităţilor a fost determinat la suma de 308.468.589 lei, sumă pe care instanţa nu i-a acordat-o. Se constată însă că recurentul a scos din context această susţinere fără să redea concluzia finală a expertului, potrivit căreia obiecţiunile sunt nefondate.
Faptul că s-au cuantificat sumele care puteau fi pretinse nu schimbă concluzia expertului citat de recurent potrivit căreia această sumă determinată în final, nu este datorată.
Din susţinerile recurentului se mai desprinde ideea de părtinire de care a dat dovadă expertiza, ori, dacă existau astfel de îndoieli, recurentul avea la îndemână dispoziţiile art. 204 C. proc. civ. În ce priveşte nemulţumirea referitoare la concluziile expertizelor, art. 212 alin. (2) C. proc. civ., stabileşte dreptul părţii de a solicita o expertiză contrarie însă acest drept este mărginit de obligaţia de a solicita o nouă expertiză de primul termen „după depunerea lucrării" şi de o solicitare motivată.
Cum această solicitare nu a fost făcută în condiţiile legii cu atât mai puţin poate fi solicitată efectuarea unei contraexpertize instanţei de recurs.
În fine, constatarea C.C. în baza căreia s-a pornit litigiul de faţă relevă numai un aspect al raportului juridic dintre părţi şi anume cel al obligaţiilor asumate de pârâtă pentru plata chiriei şi a penalităţilor.
Instanţa de apel şi cea de fond, au dat efecte art. 969 şi art. 977 C. civ., prin faptul că au examinat obligaţiile reciproce care s-au născut din convenţie şi au stabilit în raport şi de concluziile expertizelor contabile efectuate în cauză că suma pretinsă de reclamant nu este datorată.
În consecinţă, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul se va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul C.J.M., împotriva deciziei nr. 290 din 5 iulie 2004 a Curţii de Apel Craiova, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 7 octombrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4545/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4551/2005. Comercial → |
|---|
