ICCJ. Decizia nr. 4830/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul București, secția comercială sub nr. 15406 din 28 august 2003, reclamanta A.F.I. a chemat în judecată pe pârâta SC E.V. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 633.962.756 lei, reprezentând contravaloare folosință spațiu în cuantum de 156.932.174 lei, T.V.A. în cuantum de 29.817.112 lei, daune în cuantum de 447.213.470 lei calculate pe perioada 1 mai 2000 - 31 martie 2001, cu cheltuieli de judecată.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în urma organizării licitației de către P.M.B., care a avut ca obiect închirierea și locația de gestiune pentru spațiul din str. Șerban Vodă, în suprafață de 213,56 mp., s-a încheiat procesul verbal de licitație din 11 octombrie 1991, prin care spațiul a fost adjudecat de pârâtă, obligându-se să achite lunar chiria și locația de gestiune. în baza procesului verbal de licitație s-a emis ordinul de repartiție din 28 octombrie 1991 și s-a încheiat contractul de închiriere din 8 noiembrie 1991, între I.C.R.A.L. și SC E.V. SRL. Termenul închirierii a fost de 3 ani cu începere de la 8 noiembrie 1991 și până la 8 noiembrie 1994 operând tacita relocațiune până la data de 17 martie 1999, când datorită nerespectării principalelor obligații contractuale a fost notificat concediul, iar pârâta a fost acționată în instanță pentru recuperarea sumelor datorate cu titlu de chirie, cererea de chemare în judecată făcând obiectul dosarului aflat spre soluționare pe rolul Tribunalului București, care prin sentința civilă nr. 3223 din 24 aprilie 2001, rămasă definitivă a obligat pârâta la plata sumei de 206.745.122 lei, reprezentând contravaloare folosință spațiu aferentă perioadei octombrie 1998 - 30 iunie 2000.
Chiria lunară în valoare de 61.026 lei a fost stipulată în contractul de închiriere în funcție de tariful zonal stabilit prin hotărâri ale C.G.M.B, prin raportare la indicele de devalorizare a leului. De această indexare, pârâta a luat cunoștință prin repetatele adrese comunicate acesteia de către oficiul de administrare și în care se specificau coeficienții de indexare.
Solicită să se constate că pârâta, cu rea credință prejudiciază statul de fructele civile ce i se cuvin, lipsind reclamanta de chiria ce o putea încasa în cazul în care spațiul ar fi fost închiriat unui locator de bună-credință.
Prin sentința comercială nr. 3635 din 15 martie 2004, Tribunalul București, secția comercială, a respins acțiunea ca prescrisă pentru perioada 1 mai 2000 - 27 august 2000 și ca nefondată în ceea ce privește restul pretențiilor reclamantei.
Tribunalul a reținut că prin contractul de închiriere, prelungit prin tacita relocațiune, pârâta s-a obligat la plata către reclamantă a unei chirii lunare în cuantum fix de 61.026 lei. Reclamanta a procedat în mod unilateral la modificarea chiriei, pretinzând din partea pârâtei plata unor sume majorate prin raportare la indicele de devalorizare al leului. împrejurarea că reclamanta a comunicat pârâtei coeficienții de indexare nu suplinește acordul acesteia la majorarea chiriei și nu are valoarea unui act adițional la contractul de închiriere.
Prin decizia nr. 418 din 9 septembrie 2004, Curtea de Apel București, a respins ca nefondat apelul reclamantei declarat împotriva sentinței Tribunalului București.
împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A.F.I. București, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.
în motivarea recursului, întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., se invocă în esență următoarele:
1. Excepția prescripției dreptului la acțiune pe perioada 1 mai 2000 - 27 august 2000, nu este întemeiată și trebuie respinsă având în vedere că termenul de prescripție a fost întrerupt prin admiterea acțiunii, prin sentința nr. 3223/2001 și prin îndeplinirea procedurii de conciliere prealabilă, conform art. 7201C. proc. civ. și că acest termen este de 5 ani și nu de 3 ani întrucât suma solicitată se încadrează în categoria veniturilor publice.
2. Contractele de închiriere încheiate de reclamantă cu diverși agenți economici pentru folosința spațiilor cu altă destinație decât aceea de locuință sunt contracte de adeziune cu clauze prestabilite de proprietar, iar H.G. nr. 85/1991 autorizează C.G.M.B. să emită hotărâri în legătură cu majorarea chiriei în funcție de rata inflației, astfel că sunt neîntemeiate considerațiile instanței de apel că reclamanta a modificat unilateral chiria.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele motive:
1. Instanțele au reținut în mod corect că a intervenit prescripția dreptului la acțiune pentru pretențiile vizând perioada 1 mai - 27 august 2000, întrucât reclamanta nu a făcut dovada întreruperii termenului de prescripție prin sentința nr. 3223/2001 a Tribunalului București, pe care nu a depus-o pentru a se verifica dacă avea ca obiect aceleași pretenții și dacă acțiunea a fost admisă în mod irevocabil pentru a fi aplicabile prevederile art. 16 din decretul nr. 167/1954.
Cazurile de întrerupere a prescripției sunt prevăzute expres și limitativ de art. 16 din decretul nr. 167/1958 și printre acestea nu se află nici unul care să permită considerarea încercării de conciliere prealabilă efectuată potrivit art. 7201C. proc. civ., ca un caz de întrerupere a prescripției extinctive.
Nu se poate reține nici susținerea recurentei că fiind vorba de venituri bugetare termenul de prescripție nu este cel general de 3 ani ci, cel special de 5 ani, întrucât acest din urmă termen este reglementat doar cu privire la executarea creanțelor bugetare, ceea ce nu este cazul în speță.
2. Prin contractul încheiat de părți nu s-a prevăzut posibilitatea indexării sau majorării unilaterale a chiriei așa încât, odată clauzele contractuale stabilite ele sunt obligatorii potrivit art. 969 C. civ., pentru ambele părți, și deci reclamanta nu le poate modifica unilateral. Intimata nu și-a exprimat acordul cu privire la majorarea chiriei iar comunicarea către aceasta a coeficienților de indexare nu are valoarea unei acceptări pentru modificarea clauzelor contractuale.
Pentru motivele arătate, înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4841/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4834/2005. Comercial → |
|---|
