ICCJ. Decizia nr. 4841/2005. Comercial

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 6567/2003, reclamanta SC S.I. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC C.A. SRL, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să constate valabilitatea vânzării intervenită între părți la data de 8 octombrie 2002, cu privire la baraca metalică în suprafață de 14,9 mp., situată în Ploiești, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare, precum și obligarea pârâtei la emiterea facturii cu prețul achitat de 14.000.000 lei, inclusiv T.V.A., în caz contrar, urmând a fi obligată la daune cominatorii de 1.000.000 lei pe zi de întârziere.

în motivarea acțiunii s-a arătat că părțile au convenit înstrăinarea barăcii metalice în litigiu, pentru care s-a întocmit un contract de vânzare cumpărare și s-a achitat prețul convenit în sumă de 14.000.000 lei, dar pentru care pârâta nu a eliberat factura.

La aceeași dată pârâta i-a predat baraca conform procesului verbal de predare-primire, după care a început să funcționeze ca punct de lucru conform obiectului de activitate.

Reclamanta, menționează că, deși a discutat cu reprezentanții pârâtei, solicitând perfectarea actului în formă autentică și emiterea facturii fiscale de vânzare, aceasta a amânat și a refuzat nejustificat.

Pârâta a formulat întâmpinare - cerere reconvențională, solicitând pe această cale respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Pe calea cererii reconvenționale, pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 5.300.000 lei, cu titlu de despăgubiri, precum și anularea convenției din 8 octombrie 2002.

în motivarea cererii, pârâta a arătat că, deși a convenit cu reclamanta vânzarea barăcii metalice și i-a îngăduit acesteia intrarea în posesia bunului vândut, aceasta nu și-a îndeplinit obligația de a tradiționa prețul convenit în sumă de 14.000.000 lei.

De asemenea, s-a susținut că reclamantei i s-a permis să se alimenteze de la rețeaua de energie electrică a pârâtei consumând în sumă de 5.300.000 lei.

La termenul de judecată din data de 22 iulie 2003, pârâta și-a completat cererea reconvențională, solicitând obligarea reclamantei și la plata sumei de 27.000.000 lei estimată provizoriu cu titlu de lipsă de folosință a spațiului în litigiu.

Tribunalul Prahova, prin sentința nr. 144 din 30 ianuarie 2004, a respins ca neîntemeiată acțiunea principală și cererea reconvențională completată formulată de pârâtă, reținând că potrivit art. 1295 C. civ., transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător s-a produs la data de 8 octombrie 2002 dată la care s-a realizat acordul bilateral de voință al celor două părți, materializat în contractul de vânzare cumpărare încheiat la acea dată.

Mai mult, atâta vreme cât forma autentică a contractului de vânzare cumpărare, nu este cerută "ad validitatem", ca în cazul imobilelor terenuri, este cert că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare din 8 octombrie 2002.

Cu privire la cererea reconvențională, instanța de fond a reținut că, întrucât s-a reținut că reclamanta a devenit proprietarul lucrului vândut de la data de 8 octombrie 2002, dată de la care suportă toate riscurile contractului, pârâta nu este în măsură și nu are calitate să solicite lipsa de folosință a barăcii metalice.

în altă ordine de idei, aceasta nu a făcut dovada că a achitat facturile fiscale de la energie electrică, facturi care să cuprindă și energia consumată de reclamantă.

împotriva sentinței a declarat apel SC C.A. SRL, susținând că soluția este greșită în ceea ce privește rezolvarea cererii reconvenționale.

S-a arătat că din probele administrate în cauză a rezultat că nu există nici un înscris din care să rezulte că intimata a tradiționat prețul consemnat în convenția de vânzare cumpărare de 14.000.000 lei.

Curtea de Apel Ploiești, prin decizia nr. 823 din 30 noiembrie 2004 a respins ca nefondat apelul pârâtei SC C.A. SRL Ploiești.

împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâta reclamantă reconvențional, solicitând admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul admiterii acțiunii reconvenționale.

în motivarea recursului, întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 1365 C. civ., se susține că soluția instanțelor cu privire la cererea reconvențională este greșită întrucât, deși se reține că nu s-a plătit prețul convenit de părți greșit s-a considerat că neplata prețului nu constituie o cauză de nulitate absolută sau relativă a contractului.

Examinând recursul prin prisma motivului invocat înalta Curte constată că acesta este nefondat, instanțele făcând o corectă aplicare a legii.

Instanțele au reținut, în mod just, că neplata prețului nu constituie o cauză de nulitate absolută sau relativă a contractului întrucât nulitatea este sancțiunea de drept civil prin care actul juridic ce nu îndeplinește condițiile de validitate cerute de lege este lipsit de efectele ce contravin legii ori regulilor de conviețuire socială, iar vânzătorul are alte posibilități legale pentru a încasa prețul sau pentru a desființa actul încheiat. De altfel, art. 1365 C. civ., invocat de către recurentă, prevede "dacă cumpărătorul nu plătește prețul, vânzătorul poate cere rezoluțiunea vânzării".

Pentru motivele arătate, înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., a respins recursul, ca nefondat, iar în temeiul art. 274 C. proc. civ., a obligat pe recurentă să-i plătească intimatei cheltuielile de judecată în recurs.

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4841/2005. Comercial