ICCJ. Decizia nr. 4874/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.4874/2005
Dosar nr. 141/2005
Şedinţa publică din 19 octombrie 2005
Deliberând asupra recursului de faţă:
Reclamantul R.C.L. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtele S.R., prin P.J.P., A.P.A.P.S. Bucureşti şi SC I.M Prahova, să se constate nulitatea absolută a contractului şi a formelor de privatizare privind secţia de la E.B., fabrica de var B., împreună cu birourile, locuinţa proprietarului a personalului, anexele şi terenurile aferente.
Motivându-şi acţiunea, reclamanta arată că imobilul a aparţinut lui M.G.A. şi întreprinderea de I.M. Prahova, căreia i s-a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea a răspuns că societatea a fost privatizată în 1998. Reclamantul consideră că privatizarea s-a făcut cu încălcarea legii fiind lovit de nulitate absolută.
Tribunalul Prahova, prin sentinţa civilă nr. 1605 din 18 iunie 2004 a respins ca nefondată acţiunea reclamantului reţinând că nu s-a dovedit, conform art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 că la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare acţiuni părţile au fost de rea credinţă cunoscând existenţa acţiunii în revendicare.
S-a considerat că în cauză prima notificare emisă de reclamant şi prin care acesta solicită restituirea în natură poartă data de 24 iulie 2001, dată ulterioară încheierii contractului de cărui nulitate se cere.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta susţinând că, faţă de situaţia de fapt necontestată a imobilului privatizat şi a calităţii de proprietar pe care a avut-o autorul reclamantului, M.A. nu se poate susţine că dreptul de proprietate asupra fabricii nu a fost dovedit şi pierdut. În aceste condiţii, statul, în calitate de detentor precar nu putea transmite legal nici un drept.
Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia civilă nr. 826 din 2 decembrie 2004 a respins ca nefondat apelul reclamantului.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a apreciat că reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunului pe care îl revendică şi nici a relei credinţe a intimatelor A.V.A.S. şi SC I.M. la data perfectării contractului de vânzare de acţiuni.
S-a mai reţinut că reclamanta nu a notificat părţile privind existenţa acţiunii în revendicare.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamant invocându-se dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ.
Se arată că în mod greşit s-a reţinut că nu a fost dovedit dreptul de proprietate când din probele administrate rezultă că autorul reclamantului, M.A. a fost proprietarul fabricii de var.
Şi cu privire la dovada relei-credinţe a intimatelor recurentul susţine că a făcut dovada că pârâta SC I.M., deşi a exercitat un drept de administrare asupra imobilului, ea nu putea avea decât calitatea de detentor precar.
De altfel pârâta SC I.M. recunoaşte că nu a fost niciodată proprietară a bunului şi că acesta a fost înscris în patrimoniul său în baza Legii nr. 15/1990.
Referitor la notificare recurenta susţine că demersurile sale de recuperare a bunului au fost făcute cu mult timp înainte de anul 1998 şi că pârâta SC I.M. a avut cunoştinţă de toate aceste demersuri fiind parte în acţiunile în revendicare promovate de reclamant.
Recursul reclamantului este nefondat pentru următoarele considerente:
În însăşi acţiunea promovată, reclamantul menţionează că a notificat pârâtei SC I.M. Prahova, cu adresa nr. 353 din 24 iulie 2001, prin B.E.J. P.C. intenţia de revendicare a imobilului, potrivit Legii nr. 10/2001.
Ori contractul de privatizare a cărui nulitate se cere a fi constatată este din 1998.
În ceea ce priveşte critica referitoare la calitatea de detentor precar a pârâtei SC I.M. Prahova aceasta nu este întemeiată. Aceasta a deţinut bunul exercitând un drept de administrare, iar la data apariţiei Legii nr. 15/1990 acest drept a devenit drept de proprietate, în temeiul acestei legi.
Pârâta nu a contestat evoluţia drepturilor sale asupra bunurilor la care se referă contractul de privatizare dar aceasta nu este o dovadă a relei credinţe ci a bunei credinţe.
Referitor la actele care ar dovedi drepturile reclamantului acestea nu au fost ignorate de instanţe însă obiectul acţiunii nu îl constituie aplicarea Legii nr. 10/2001, pentru ca aceste acte să aibă relevanţa pe care o pretinde reclamantul ci acţiunea vizează constatarea nulităţii contractului de privatizare. Într-o astfel de acţiune dovezile privind dreptul de proprietate ce urmează a fi analizate în procedura Legii nr. 10/2001 nu au relevanţă de a conduce la concluzia existenţei vreunei cauze de nulitate absolută a contractului de privatizare respectiv nu dovedesc frauda legii.
Regula instituită de art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este valabilitatea actelor de privatizare dacă au fost respectate dispoziţiile legale de privatizare în vigoare la data privatizării, ori nici un moment nu s-a susţinut că s-au încălcat reglementări privind privatizarea.
Excepţia prevăzută de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 priveşte actele referitoare la imobilele preluate fără titlu valabil dacă nu au fost încheiate cu bună credinţă.
Deţinerea de către pârâta SC I.M. Prahova a bunului în administrare directă şi includerea acestuia în patrimoniul său la data apariţiei Legii nr. 15/1990 exclude posibilitatea considerării pârâtei ca fiind de rea credinţă întrucât aceasta a acţionat conform reglementărilor în vigoare şi aceste operaţii s-au derulat cu mult timp anterior Legii nr. 10/2001.
Negăsindu-se întemeiate motivele de recurs urmează ca acesta să fie respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.C.L., împotriva deciziei nr. 826 din 2 decembrie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4872/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4883/2005. Comercial → |
|---|
