ICCJ. Decizia nr. 4925/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.4925/2005
Dosar nr. 9531/2004
Şedinţa publică din 21 octombrie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Târgovişte sub nr. 1118/2004, reclamanta SC C. SA Târgovişte a chemat în judecată pe pârâtele C.F.R. M. SA Bucureşti şi pe SC R.C. SRL şi a solicitat ca prin sentinţa care se va pronunţa, pârâta în culpă să fie obligată la plata sumei de 16.050.185 lei, reprezentând contravaloare fier vechi constatată lipsă la destinaţie cu dobândă legală şi cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa nr. 1172 din 1 aprilie 2004, Judecătoria Târgovişte a admis acţiunea şi a obligat-o pe pârâta C.F.R. M. SA Bucureşti la plata sumei de 16.050.185 lei contravaloarea cantităţii de 2800 kg. fier vechi constatată lipsă la destinaţie, contravaloare taxe de transport, dobândă legală şi cheltuieli de judecată.
Instanţa de fond a constatat că pârâta nu a păstrat integritatea mărfii pe timpul transportului încălcând astfel prevederile art. 82.1 şi art. 82.2 din R.T. Faţă de cea de-a doua pârâtă, acţiunea a fost respinsă, ca nefondată.
Sentinţa a fost apelată de pârâta C.F.R. M. SA, care a formulat critici pe motive de netemeinicie şi nelegalitate. În esenţă, apelanta a susţinut că răspunderea pentru lipsuri revine expeditorului care nu a asigurat marfa potrivit prevederilor R.T. Apelanta a criticat şi aplicarea art. 43 C. com., apreciind că în speţă nu se aplică OG nr. 9/2000, ci prevederile din R.T. potrivit cărora despăgubirile se acordă în conformitate cu art. 85.2 din R.T., fără alte daune interese.
Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia nr. 460 din 15 iunie 2004 a respins ca nefondat apelul pârâtei. Din examinarea criticilor aduse sentinţei, instanţa de apel a apreciat că marfa a fost preluată de cărăuş, după ce a fost cântărită, astfel că acesta răspunde pentru cantitatea de marfă constatată pe cântarul său.
Prin urmare, a conchis instanţa, lipsurile s-au produs pe timpul transportului, iar răspunderea revine cărăuşului.
Împotriva deciziei pronunţată în apel a declarat recurs, pârâta C.F.R. M. SA, sucursala Bucureşti, prin care a invocat motivele prevăzute de art. 304 alin. (9) şi (10) C. proc. civ., în argumentarea cărora a susţinut, în esenţă, că instanţele nu s-au pronunţat asupra P.V.C. din 17 aprilie 2003, valoarea probatorie a acestuia fiind ignorată. Constatările din P.V.C., a arătat în continuare recurenta, sunt de natură să înlăture prezumţia de culpă a cărăuşului şi să atragă aplicarea prevederilor art. 65.12 din R.T.
În consecinţă, a solicitat admiterea recursului şi, în fond, respingerea acţiunii faţă de C.F.R. M.
Înainte de a examina criticile aduse deciziei pronunţată de instanţa de apel, Înalta Curte, în conformitate cu art. 306 alin. (2) C. proc. civ., s-a oprit asupra excepţiei necompetenţei materiale şi a nelegalităţii căilor de atac, în conformitate cu art. 2821 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct. 4 din Legea nr. 195/2004 şi a reţinut:
Articolul 2821 C. proc. civ., stabileşte prin excepţie de la regula instituită de art. 7208 C. proc. civ., că nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în litigiile comerciale cu o valoare de până la un miliard lei inclusiv.
Întrucât împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate nu pot exercita decât căile de atac prevăzute de lege, Curtea având în vedere dispoziţiile citate, în raport şi de principiul constituţional al legalităţii căilor de atac care se desprinde din conţinutul art. 129 din Constituţie, a constatat că în cauză, părţile nu aveau deschisă calea de atac a apelului, aşa încât Curtea de Apel a încălcat dispoziţiile legale mai sus citate, precum şi prevederile art. 725 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora dispoziţiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei în vigoare şi proceselor în curs de judecată începute sub legea veche.
În lumina dispoziţiilor menţionate s-a constatat că la data introducerii apelului, era în vigoare art. 2821 C. proc. civ., prin care s-a instituit excepţia de la regula privind exerciţiul apelului în materie comercială care se referă la litigiile cu o valoare de până la un miliard lei inclusiv.
În aceste condiţii instanţa sesizată cu cererea de apel trebuia să facă aplicarea noilor dispoziţii procedurale şi constatând că sentinţa era supusă doar recursului să trimită cererea instanţei competente.
Potrivit art. 2 pct. 3 C. proc. civ., modificat prin Legea nr. 195/2004, instanţa de recurs competentă este tribunalul astfel că admiţând excepţia analizată şi recursul declarat de C.F.R. M. SA, Decizia pronunţată în apel va fi casată, iar dosarul se va trimite Tribunalului Prahova pentru soluţionarea apelului declarat împotriva sentinţei fondului, ca recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite excepţia de necompetenţă materială.
Admite recursul declarat de pârâta C.F.R. M. SA, sucursala Bucureşti, împotriva deciziei nr. 460 din 15 iunie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza la Tribunalul Prahova pentru soluţionarea căii de atac formulată de C.F.R. M. SA, sucursala Bucureşti, ca recurs.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4912/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4957/2005. Comercial → |
|---|
