ICCJ. Decizia nr. 4959/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.4959/2005
Dosar nr. 9854/2004
Şedinţa publică din 21 octombrie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 7 mai 2003, reclamantul M.B. prin P.G. a chemat în judecată SC A.N.I. SRL Bucureşti, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, instanţa de judecată să dispună obligarea pârâtei la plata sumelor de 180.804.038 lei şi 14.986,08 dolari S.U.A., compuse din:
- 9,256.205 lei cu titlu de debit rezultat prin aplicarea procentului de 1 % asupra încasărilor realizate din exploatarea bunului, pe perioada 1 ianuarie 1994 – 31 mai 1998, conform art. 9 alin. (2) din contract;
- 171.547.833 lei cu titlu de penalităţi de întârziere pentru neplata debitului reprezentând 1 % din încasări, aferent perioadei 1 ianuarie 1994 – 31 ianuarie 2003;
- 4.477 dolari S.U.A., reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a spaţiului, pe perioada ianuarie 1999 – 5 octombrie 2000;
- 10.509,08 dolari S.U.A. cu titlu de majorări de întârziere aferente contravalorii lipsei de folosinţă a spaţiului, pentru perioada 1999 – 31 ianuarie 2003.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 28 decembrie 1983, a încheiat cu pârâtul contractul de asociere, având ca obiect repararea, modernizarea şi exploatarea spaţiului cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă, situat în Bucureşti, B-dul 1 Mai.
Asociatul SC A.N.I. SRL Bucureşti, în favoarea căruia a fost stabilit un drept de exploatare a spaţiului dar şi sarcina reparării şi modernizării acestuia, s-a obligat să organizeze activitatea în incinta spaţiului ca un centru de profit distinct, separat de restul patrimoniului şi activităţii comerciale a acestuia, precum şi evidenţa contabilă aferentă acestei activităţi astfel determinate şi să plătească lunar asociatului M.B. un procent de 1 % din profitul net realizat.
Prin art. 13 din contract, părţile au anticipat cuantumul daunelor interese datorate de partea în culpă în caz de neîndeplinire a obligaţiei contractuale, sub aspectul procentelor aplicate în calculul acestora.
Durata asocierii conform art. 4 din contract, a fost stabilită la 5 ani.
Asociatul SC A.N.I. SRL Bucureşti nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale asumate.
Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii, invocând excepţia autorităţii de lucru judecat, cu referire la sentinţa nr. 3224 din 19 mai 2000 a Tribunalului Bucureşti, definitivă şi irevocabilă.
Prin sentinţa nr. 13768 din 3 noiembrie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârât şi a respins acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamantul, prin cererea de chemare în judecată formând obiectul prezentei cauze, a solicitat obligarea pârâtului la plata aceloraşi sume, solicitate anterior şi care au făcut obiectul dosarului nr. 1963/2000 a Tribunalului Bucureşti. În acea cauză pretenţia reclamantului a fost respinsă ca neîntemeiată, prin hotărâre definitivă şi irevocabilă, reţinându-se că art. 9 alin. (2) din contractul de asociere are natura unei clauze leoniene. Ori, în prezenta cauză reclamantul îşi întemeiază pretenţia pe aceeaşi clauză contractuală.
Împotriva hotărârii primei instanţe reclamantul a declarat apel, susţinând că în mod greşit a fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârât.
Astfel, în prima cauză invocată de pârât, reclamantul a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 3.150 dolari S.U.A., reprezentând cota de profit şi de 3168,06 dolari S.U.A. cu titlu de penalităţi aferente, precum şi evacuarea din spaţiul deţinut.
Ori, prin cererea de chemare în judecată formând obiectul prezentei cauze, reclamantul a solicitat, întemeiat pe teza I a art. 9 alin. (2) din contract, obligarea pârâtului la plata cotei de profit de 1 % din încasările realizate.
Cererea este admisibilă întrucât clauza leoniană priveşte doar teza a II-a a art. 9 alin. (2) din contract, cu referire la stabilirea profitului minim garantat.
În fine, în prezenta cauză a mai solicitat obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosinţă, cu referire la neeliberarea spaţiului după data rezilierii contractului de asociere în 1999, pretenţie cu referire la care de asemeni nu există autoritate de lucru judecat.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia nr. 251 din 31 mai 2004, a admis apelul declarat de reclamant împotriva hotărârii primei instanţe, a anulat sentinţa atacată, a admis excepţia autorităţii lucrului judecat pentru capetele de cerere privind obligarea pârâtei la plata cotei părţi de 1 % din profit şi a penalităţilor aferente şi a respins ca nefondate, capetele de cerere privind contravaloarea lipsei de folosinţă şi a majorărilor de întârziere aferente.
În motivarea acestei decizii instanţa de apel a reţinut că nulitatea absolută priveşte cauza înserată în art. 9 alin. (2) din contractul de asociere, în integralitatea sa.
Drept urmare, o nouă cerere întemeiată pe dispoziţia contractuală menţionată, nu poate fi primită.
- cu referire la contravaloarea lipsei de folosinţă, acest capăt de cerere nu a fost examinat de prima instanţă însă cererea nu este probată în condiţiile art. 1169 C. civ.
- calculul penalităţilor a fost realizat aleatoriu, întinderea prejudiciului nefiind dovedită.
- din înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu rezultă data la care spaţiul a fost predat.
Împotriva acestei din urmă hotărâri reclamantul a declarat recurs, întemeiat pe cazurile de nelegalitate, prevăzute în art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ.
Astfel, din considerentele hotărârii judecătoreşti invocate în susţinerea excepţiei autorităţii de lucru judecat rezultă că nulitatea absolută avută în vedere de instanţe priveşte exclusiv stabilirea venitului minim garantat, în favoarea reclamantului.
Totodată, cu referire la capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosinţă, instanţa de control judiciar nu a avut în vedere actele dosarului din care rezultă datele de punere la dispoziţie şi eliberarea spaţiului.
În concluzie, reclamantul a solicitat admiterea recursului şi modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii excepţiei autorităţii de lucru judecat şi admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată şi precizată.
Recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Este adevărat că, în raport de autoritatea de lucru judecat ca principiu ce guvernează activitatea de înfăptuire a justiţiei, un litigiu soluţionat printr-o hotărâre irevocabilă nu mai poate forma obiectul examinării într-un nou proces având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi.
Această exclusivitate operează însă numai în situaţia constatării triplei identităţi prevăzute în art. 1201 C. civ.
Astfel, prin cererea de chemare în judecată formând obiectul dosarului nr. 1963/2000 al Tribunalului Bucureşti, secţia comercială (dosarul nr. 8020/2003 al Tribunalului Bucureşti) având aceleaşi părţi, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata cotei minime de profit garantat şi penalităţilor aferente acesteia.
În prezenta cauză, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului, cu referire la primele două capete de cerere cu privire la care s-a reţinut excepţia autorităţii de lucru judecat, la cota de profit convenită.
Aşadar, între pretenţiile concrete deduse judecăţii de către reclamant, intrând în sfera conceptuală a noţiunii de obiect al pricinii, nu există identitatea cerută de art. 1201 C. civ., cu referire la cele trei elemente constitutive ale autorităţii lucrului judecat.
Este adevărat că prin sentinţa irevocabilă invocată de pârât în susţinerea excepţiei autorităţii de lucru judecat s-a reţinut incidenţa art. 1513 C. civ.
Dar nulitatea absolută priveşte în acest caz exclusiv garantarea unui venit minim în favoarea M.B., în calitatea sa de asociat, parte a contractului de asociere.
Astfel, în considerentele sentinţei nr. 3224 din 19 mai 2005 a Tribunalului Bucureşti, instanţa de fond a reţinut că „prin contractul dintre părţi s-a stabilit ca independent de orice profit pârâta să plătească reclamantului o sumă minimă, fapt ce duce la concluzia că reclamantul şi-a asigurat neparticiparea la pierderi şi mai mult decât atât, clauza stipulată astfel îi asigura numai participarea la beneficii" (dosarul nr. 8020/2003 a Tribunalului Bucureşti).
Această împrejurare este reţinută şi în Decizia nr. 395 din 25 ianuarie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială (dosarul instanţei de fond).
Aşadar, în mod greşit excepţia autorităţii de lucru judecat a fost admisă, prin extindere la situaţii neavute în vedere de instanţe în primul litigiu, respectiv a art. 9 alin. (2) din contract, în integralitatea sa.
Astfel, prin contractul menţionat, părţile au convenit asupra cotelor de participare la profitul realizat prin exploatarea spaţiului pus la dispoziţia pârâtului de către reclamant.
Pârâtul s-a obligat să plătească lunar reclamantului „1 % din încasările realizate din exploatarea bunului" reprezentând aportul acestuia din urmă la asocierea convenită.
Împrejurarea stipulării a venitului minim garantat, clauză operantă în cazul unor încasări sub un anumit nivel, intrând sub incidenţa art. 1513 C. civ., aşa cum în mod judicios au stabilit instanţele în primul proces, nu este însă de natură a duce la nulitatea art. 9 alin. (2) din contract în integralitatea sa, cu referire la împărţirea profitului în modalitatea stabilită prin teza I a clauzei, sens în care de altfel instanţele nu au dispus şi nu ar fi putut dispune întrucât clauza leonină circumscrisă aşa cum s-a arătat, nu poate afecta validitatea întregului contract de asociere în participaţiune.
Astfel, din contractul depus la dosarul cauzei rezultă îndeplinirea condiţiilor art. 251 C. com., în sensul că cele două părţi s-au obligat la aporturi aduse de altfel în asociere, în vederea desfăşurării de activităţi comerciale, vizând obţinerea unui profit repartizabil între acestea în modul arătat.
Realizându-se asocierea, pârâtul este obligat a plăti reclamantului 1 % din încasările aferente spaţiului organizat de acesta ca centru independent de profit, conform contractului.
Prin urmare, pârâtul nu este ţinut numai la obligaţia plăţii venitului minim garantat, stipulat în favoarea reclamantului, stabilită cu autoritate de lucru judecat ca având caracter de clauză leonină.
Se constată aşadar că recursul este fondat sub aspectul acestei critici.
Pe de altă parte, din actele dosarului (dosarul de fond) rezultă punerea de către reclamant a spaţiului la dispoziţia pârâtului, exploatarea acestuia de către acesta din urmă, rezilierea contractului de asociere şi predarea spaţiului de către acest asociat, numai la data de 5 octombrie 2000.
Ca atare, în mod greşit, contrar probatoriului administrat în cauză, instanţa de apel a apreciat că acţiunea reclamantei, sub aspectul capetelor de cerere privind debite din lipsa folosinţei spaţiului, nu este dovedită.
Prin urmare, recursul se constată a fi fondat şi sub aspectul celei din urmă critici.
În consecinţă, conform art. 314 C. proc. civ., cu referire la art. 312 alin. (5) din acelaşi cod, Curtea va admite recursul, va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe spre soluţionare.
La rejudecarea apelului, instanţa va stabili, în baza probelor aflate la dosar şi a oricăror probe ce vor fi apreciate ca îndeplinind condiţiile de admisibilitate, întinderea drepturilor reclamantului. Astfel instanţa va stabili perioada în care pârâtul a ocupat spaţiul în litigiu în baza contractului de asociere şi încasările realizate în această perioadă, din care reclamantul este îndrituit, conform contractului, să primească o sumă reprezentând 1 %. Totodată, instanţa va stabili perioada în care pârâtul a ocupat spaţiul fără titlu, ulterior rezilierii contractului şi contravaloarea lipsei de folosinţă aferentă acestei perioade.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul M.B. prin P.G., împotriva deciziei nr. 251 din 31 mai 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, casează Decizia recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe spre soluţionare.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4958/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4961/2005. Comercial → |
|---|
