ICCJ. Decizia nr. 5256/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.5256/2005
Dosar nr. 10588/2004
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC A.R.O.A. SA Bucureşti a chemat în judecată pe pârâţii SC A. SA Bucureşti, SC M. SA şi C.P. şi a solicitat ca prin sentinţa care se va pronunţa să fie obligaţi în solidar la plata sumei de 187.594.036 lei despăgubiri şi la 180.053.798 lei dobândă legală cu motivarea că, în calitate de asigurător i-a plătit despăgubiri asiguratului F.E. în baza contractului de asigurare facultativă.
Reclamanta a mai susţinut că în urma accidentului din 18 mai 1999, autoturismul proprietatea lui F.E. a fost accidentat şi că vinovat de producerea accidentului, potrivit procesului verbal de constatare, s-a stabilit că este şoferul C.P., care conducea autoturismul aparţinând pârâtei SC M. SA.
Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, prin sentinţa nr. 2676 din 24 februarie 2004, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins acţiunea cu motivarea că reclamanta a formulat acţiune în regres şi că dreptul său la acţiune s-a născut la data de 17 aprilie 2000, iar cererea a fost înregistrată la instanţă la data de 12 mai 2003, după ce s-a împlinit termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de decretul nr. 167/1958.
Sentinţa a fost apelată, iar Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, prin Decizia nr. 403 din 7 septembrie 2004 a respins ca nefondat apelul declarat de SC A.R.O.A. SA.
Curtea a analizat motivele de apel prin care se invoca suspendarea cursului prescripţiei ca urmare a efectuării concilierii şi a reţinut că procedura prealabilă obligatorie prevăzută de art. 7201 C. proc. civ., trebuia efectuată înăuntrul termenului de prescripţie. S-a mai reţinut, că termenele de suspendare sunt prevăzute de lege, că doctrina şi practica nu sunt constante în a aprecia că această procedură suspendă cursul prescripţiei. În fine, instanţa de apel a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile nici prevederile art. 24 alin. (2) din HG nr. 1194/2000, întrucât asiguratul a recunoscut despăgubirea ca fiind în cuantum de 187.594.035 lei, aşa încât dreptul material la acţiune aparţinând recurentei s-a născut la data de 17 aprilie 2000 şi nu la data de 17 mai 2000 cum a susţinut apelanta pentru a justifica depăşirea termenului de prescripţie.
Împotriva deciziei pronunţată în apel, a declarat recurs în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanta SC A.R.O.A. SA, prin care a solicitat casarea hotărârilor pronunţate în cauză şi trimiterea cauzei pentru soluţionarea fondului.
În argumentarea motivului prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa nu a ţinut seama de implicaţiile art. 7201 C. proc. civ., asupra cursului prescripţiei în contextul dispoziţiilor art. 109 alin. (2) C. proc. civ., prin care se stipulează obligaţia de sesizare a instanţei numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dispoziţii care impuneau ca în interpretarea textelor să se aibă în vedere că pentru a opera stingerea dreptului material la acţiune mai întâi este necesar ca acest drept să poată fi exercitat. În opinia autoarei recursului, procedura prevăzută de art. 7201 C. proc. civ., poate fi reţinută drept cauză de suspendare a cursului prescripţiei extinctive prin aplicarea unor argumente de interpretare logică şi istorico-tehnologică. Referindu-se la dispoziţiile art. 109 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd că acţiunea nu poate fi introdusă decât numai după îndeplinirea acestei proceduri prealabile recurenta a considerat că dreptul său la acţiune nu se poate naşte decât după îndeplinirea acestei proceduri.
- S-au aplicat greşit dispoziţiile art. 54 din Legea nr. 136/1995, întrucât nu s-a avut în vedere faptul că despăgubirile se nasc pe baza convenţiei dintre asigurat, persoana păgubită şi asigurător şi numai în cazul în care nu s-a realizat înţelegerea, despăgubirile se acordă prin hotărâre judecătorească. În speţă, recurenta a considerat că s-a îndeplinit condiţia prevăzută de art. 54 din Legea nr. 136/1995, la data de 14 aprilie 2002, când prin adresă i s-a comunicat refuzul asiguratului de a-şi da acordul cu privire la realizarea convenţiei tripartite.
- Instanţa de fond a aplicat greşit prevederile art. 24 din HG nr. 1194/2000, întrucât a extins ipoteza prevăzută de text care se referă la despăgubirea directă integrală a persoanei păgubite prin plată şi la situaţia plăţii în cont bancar. În continuare, recurenta a precizat că în speţă, persoana păgubită s-a considerat integral despăgubită prin soluţia de respingere a apelului în litigiul în care s-a pus în discuţie cuantumul pagubei, iar ca dată care putea fi luată în considerare pentru naşterea dreptului la acţiune se putea avea în vedere 11 decembrie 2000, data când hotărârea a rămas definitivă.
- Al doilea motiv invocat de recurentă este cel prevăzut de art. 304 alin. (19) C. proc. civ., potrivit căruia instanţa nu s-a pronunţat asupra unei dovezi administrate care era hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
În argumentarea acestui motiv la punctul a) s-a reluat problema aplicării art. 109 alin. (2) C. proc. civ. şi a naşterii dreptului material la acţiune după îndeplinirea procedurii concilierii prealabile, iar la punctul b) recurenta s-a referit la adresele din 16 aprilie 2004 şi 2002 şi a susţinut că din conţinutul acestora rezultă recunoaşterea creanţei de către SC A. SA, căreia nu i s-au dat efecte în conformitate cu art. 16 din decretul nr. 167/1958.
Recursul este nefondat.
Pentru a răspunde primei critici prin care se invocă aplicarea greşită a legii, mai precis a dispoziţiilor referitoare la prescripţie prin faptul că nu s-au interpretat tehnologic şi logic dispoziţiile respective în contextul procedural stabilit de art. 109 alin. (2) şi art. 7201 C. proc. civ., trebuie mai întâi precizat că normele care reglementează prescripţia extinctivă au caracter imperativ. Natura interesului asigurat prin prescripţia extinctivă fac inadmisibile derogările la aceste norme prin interpretări extensive ale dispoziţiilor cuprinse în decretul nr. 167/1958 indiferent de metoda de interpretare care s-ar adopta. Recurenta a pus în discuţie în alţi termeni, „începutul prescripţiei dreptului la acţiune" care se găseşte consacrat legislativ în dispoziţiile art. 7 din decretul nr. 167/1958, prin care se instituie regula generală potrivit căreia prescripţia începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune. Este adevărat aşa cum susţine recurenta că varietatea situaţiilor juridice practice ar putea pune problema luării în discuţie şi a altor reguli în legătură cu începutul cursului prescripţiei în măsura în care îşi găsesc corespondent legal. Ideea de corelaţie între regula generală consacrată legislativ, care nu poate fi separată de caracterul imperativ al normelor ce reglementează în prezent acest domeniu şi alte situaţii sau ipoteze care ar putea fi luate în discuţie pentru determinarea naşterii dreptului la acţiune nu poate fi înlăturată. Condiţia esenţială care trebuie urmărită este ca acestea din urmă să-şi aibă izvorul în lege.
În sensul consideraţiilor de mai sus trebuie observat că în Cap. XIV „Dispoziţii privind soluţionarea litigiilor în materie comercială" nu există nici o reglementare expresă care să permită concluzia că există o regulă specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive care din punct de vedere obiectiv se plasează după momentul îndeplinirii procedurii concilierii prealabile. Prin urmare instanţa de apel, sintetic, a reţinut corect că procedura prevăzută de art. 7201 C. proc. civ., privind concilierea prealabilă trebuie îndeplinită înăuntrul termenului de prescripţie.
Inconsecvenţa soluţiilor pe această problemă nu constituie un argument suficient pentru ca o prevedere legală imperativă să dobândească alt sens decât cel consacrat de legiuitor.
Este de asemenea adevărat că art. 109 alin. (2) C. proc. civ., stipulează obligaţia ca în situaţiile prevăzute de lege, acţiunea să fie introdusă numai după ce s-a realizat procedura prealabilă, însă precizarea că sesizarea instanţei poate fi făcută numai după îndeplinirea procedurii respective nu poate să ducă la concluzia recurentei potrivit căreia dreptul nu ar putea fi exercitat.
Potrivit dispoziţiilor procedurale la care s-a referit recurenta şi acestea imperative, pentru a obţine protejarea dreptului său printr-o acţiune în justiţie trebuie respectate dispoziţiile legale respective, iar aceste obligaţii nu pot fi considerate ca impedimente ale exerciţiului dreptului ci ca dispoziţii care asigură un acces legal la actul de justiţie.
Autoarea, în argumentarea motivului prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ., a învederat că ar putea fi reţinută în sensul argumentelor privind faptul că procedura prealabilă prevăzută de art. 7201 C. proc. civ., suspendă cursul prescripţiei, ipoteza acţiunii în contencios administrativ. Această susţinere nu poate fi primită, întrucât s-ar nesocoti caracterul normelor care reglementează instituţia prescripţiei aşa cum s-a arătat mai sus cât şi faptul că printr-o astfel de interpretare s-ar adăuga la lege.
Ipoteza acţiunii în contencios reglementată prin norme speciale nu poate fi extinsă la procedura prealabilă prevăzută de art. 7201 C. proc. civ., de vreme ce în capitolul amintit mai sus nu sunt cuprinse dispoziţii care să poată fi corelate cu regula generală prevăzută de decretul nr. 167/1958 în legătură cu termenele de prescripţie, suspendare şi întreruperea acestor termene.
Şi critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 54 din Legea nr. 136/1995, raportate la HG nr. 1194/2000 este nefondată întrucât în speţă asiguratul a recunoscut creanţa sa la data de 16 martie 2000, iar plata despăgubirii a fost făcută la data de 17 aprilie 2000. Prin urmare corespondenţa purtată între părţi şi refuzul asiguratului de realizare a convenţiei tripartite faţă de recunoaşterea despăgubirilor pe care le-a şi acceptat, nu au nici o semnificaţie asupra termenului de prescripţiei care a început să curgă de la data 17 aprilie 2000, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel.
În fine critica referitoare la aplicarea prevederilor art. 24 din HG nr. 1194/2000 este de asemenea nefondată, câtă vreme la data de 16 martie 2000 păgubitul s-a considerat despăgubit integral şi a menţionat că nu mai are nici o pretenţie. Faptul că a exercitat ulterior o acţiune pentru actualizarea pagubei nu înlătură efectele recunoaşterii, care din punct de vedere juridic deschide calea acţiunii în regres promovată după o astfel de declaraţie de către păgubit nu putea fi considerat impediment în exerciţiul drepturilor asigurătorului.
Aşa cum s-a mai arătat recunoaşterea păgubitului a produs efecte şi în acelaşi timp a făcut ca art. 24 din HG nr. 1194/2000 cu privire la termenul de 30 de zile să nu-şi găsească aplicare în speţă întrucât creanţa era certă şi exigibilă la data plăţii (17 aprilie 2000), data de la care a început să curgă termenul de prescripţie.
De altfel aspectele legate de aplicarea art. 54 din Legea nr. 136/1995 nu au constituit motiv de apel şi ca urmare problema aplicării acestora nu poate fi pusă pentru prima dată în recurs.
Întrucât ultimul motiv de recurs (art. 304 (19) C. proc. civ., vizează interpretarea art. 109 alin. (2) şi art. 7201 C. proc. civ. şi a incidenţei acestora asupra termenului de prescripţie analizate în precedentul motiv şi aceste ultime critici vor fi respinse ca nefondate.
Cât priveşte semnificaţia adreselor, acestea nu au constituit motiv de apel şi nu pot fi evocate pentru prima dată în recurs. Totodată, pentru motivele deja arătate nu se pot reţine susţinerile referitoare la interpretarea cursului prescripţiei conform argumentelor expuse, referitoare la suspendarea cursului prescripţiei.
În consecinţă, întrucât nu sunt motive de nelegalitate care să ducă la modificarea sau casarea hotărârilor pronunţate în cauză, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC A.R.O.A. SA Bucureşti (fostă SC A.P.R. SA Bucureşti) împotriva deciziei nr. 403 din 7 septembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5254/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5257/2005. Comercial → |
|---|
