ICCJ. Decizia nr. 5739/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.5739/2005
Dosar nr. 991/2005
Şedinţa publică din 30 noiembrie 2005
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 626/ E din 8 iulie 2004 a Tribunalului Iaşi s-a dispus:
Admite în parte acţiunea formulată de reclamanta SC G. SA, în contradictor cu pârâtele SC I. SRL Bucureşti şi SC A.T.G. SRL, cu sediul în Bucureşti.
Dispune evacuarea pârâtelor din spaţiul comercial situat în Iaşi, compus din imobil construcţie în suprafaţă de 486,33 m.p. şi terasă în suprafaţă de 236,39 m.p.
Obligă pârâtele să plătească, în solidar, reclamantei suma de 68.800 dolari S.U.A., în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua efectuării plăţii reprezentând lipsa de folosinţă a spaţiului mai sus indicat, pentru perioada, 1 noiembrie 2001 – 1 martie 2003 şi suma de 106.122.000 lei cheltuieli de judecată.
Respinge pretenţiile pentru suma de 68.800 dolari S.U.A., reprezentând lipsa de folosinţă pentru perioada 1 iulie 2000 – 1 noiembrie 2001.
Pentru a se pronunţa astfel a reţinut instanţa de fond că prin contractul de leasing imobiliar cu clauză formă de cumpărare din 22 octombrie 1998, SC G. SA Iaşi se obligă să transmită pârâtei SC I. SRL Bucureşti, pentru o perioadă de 3 ani, cu începere de la data de 1 noiembrie 1998, dreptul de posesie şi folosinţă asupra spaţiului comercial situat în Iaşi, pentru valoarea de 1.484.000.000 lei ce trebuie plătită în rate trimestriale, cu un avans de 44.000.000 lei plătibil până la data de 5 noiembrie 1998 şi o valoare reziduală echivalentă sumei de 17.200 dolari S.U.A. la cursul valutar existent la data semnării contractului de vânzare – cumpărare.
Prin acelaşi contract, locatorul – finanţator se obliga să respecte, la expirarea leasingului, dreptul de opţiune al utilizatorului de a solicita achiziţionarea bunului sau restituirea lui, art. 3 lit. c) şi să încheie cu acesta, la expirarea obligaţiilor de plată, contractul de vânzare – cumpărare în forma autentică, având drept preţ valoarea reziduală, art. 5 alin. (1) iar utilizatorul, printre altele, să achite ratele de leasing în cuantumul şi la termenele stipulate în contract şi să predea bunul la expirarea sau rezilierea convenţiei, în situaţia în care şi-a exercitat opţiunea de a-l cumpăra.
S-a mai convenit ca în cazul în care utilizatorul întârzie plata redevenţelor mai mult de două luni să opereze rezilierea contractului cât şi faptul că acesta va deveni nul de drept, situaţie în care utilizatorul datorează daune – interese egale cu avansul plus redevenţele achitate până la data constatării nulităţii.
Urmare divizării SC G. SA Iaşi, acest contract se transmite societăţii reclamante care, prin adresa din 1 iunie 2000, informează pe utilizator despre această preluare de contract, solicitând să i se achite până la data de 30 iunie 2000 ratele de leasing restante la 31 decembrie 1999, atenţionând totodată că neconformarea duce la rezilierea contractului.
Reţine expertiza că în vederea încasării ratei de leasing, locatorul emite facturi în valoare totală de 3.406.194.804 lei din care în perioada 4 noiembrie 1998 – 30 ianuarie 2001 i se plăteşte doar suma de 793.573.920 lei.
Consideră reclamanta că prin această neplată începând cu 1 iulie 2000 a operat rezilierea de drept a contractului însă probele cauzei şi conţinutul contractului nu îndreptăţeşte o astfel de concluzie.
Clauza cu conţinutul redat în art. 9 din contract nu era suficientă pentru a opera rezilierea de drept a contractului, ea reproducând doar dispoziţia art. 1020 C. civ.
Pe temeiul unui asemenea pact, simpla neexecutare nu era suficientă pentru a determina rezilierea, în acest scop fiind necesară şi manifestarea de voinţă a reclamantei, prin punerea în întârziere a pârâtei.
O astfel de manifestare din partea reclamantei nu a existat chiar dacă la un moment dat a atenţionat pe pârâtă asupra posibilităţii de a face o asemenea opţiune.
Că rezilierea convenţională nu a intervenit rezultă şi din împrejurarea că la solicitarea utilizatorului, la data de 29 ianuarie 2001, reclamanta accepta ca aceasta să subînchirieze pârâtei SC A.T.G. SRL Bucureşti parte din suprafaţa imobilului cât şi din faptul menţinerii ofertei de vânzare, condiţionat de plata ratelor restante inclusiv penalităţi, conform notificării din 30 octombrie 2001.
De asemenea, nu se poate reţine nici nulitatea contractului pe temeiul clauzei inserate în art. 10, neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una din părţile contractului antrenând rezilierea şi nu nulitatea lui.
O astfel de sancţiune ar fi intervenit în situaţia în care respectivul contract nu ar fi conţinut elementele minimale obligatorii prevăzute de art. 3 din OG nr. 51/1997 aprobată şi modificată prin Legea nr. 90/1998, situaţie ce nu poate fi reţinută în speţă, fiind prevăzută atât durata minimală a leasingului cât şi opţiunea utilizatorului de a cumpăra bunul la un preţ egal cu valoarea reziduală respectiv diferenţa dintre valoarea de cumpărare şi redevenţele achitate, cu condiţia ca utilizatorul să facă o ofertă de cumpărare.
Nu poate fi primite apărările pârâtei – utilizator, în senul că prin formularea opţiunii de cumpărare dreptul de proprietate s-ar fi transmis în patrimoniul său.
Aşa cum rezultă din prevederile contactului, art. 5 alin. (2), obligaţia reclamantei de a vinde bunul la finele leasingului era condiţionată de plata efectivă a redevenţelor, plată care în speţă nu s-a realizat integral.
Nefiind îndeplinită condiţia sub care a fost stipulat, plata redevenţelor, ridicarea opţiunii este ineficace.
Nu se poate vorbi de asemenea de o opţiune valabilă, oferta de cumpărare exprimată de utilizator fiind condiţionată de rezolvarea situaţiei generate de contractul de vânzare – cumpărare privind spaţiul comercial din Iaşi, încheiat de aceasta cu SC G. SA Iaşi şi care trebuia preluat de reclamantă inclusiv creanţa sa, rezultă din această vânzare.
Atât timp cât pârâta nu se află în situaţia de a ridica oferta de cumpărare întrucât nu a efectuat plăţile periodice, iar oferta sa nu este pură şi simplă, nu se poate vorbi de transferul dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul său.
În aceste condiţii, nu poate fi vorba nici de un refuz de a vinde din partea reclamantei care, până la momentul expirării duratei leasingului a tot încercat recuperarea redevenţelor, menţinând totodată şi oferta de a vinde.
În considerarea celor expuse, reţinându-se că leasingul a încetat prin ajungerea la termen, că nu există clauză de prelungire a lui şi că, în aceste condiţii, pârâtele nu mai dispun de in titlu legal sau contractual pentru a exercita posesia şi folosinţa bunului obiect al contractului, se impune măsura evacuării lor din respectivul spaţiu comercial.
Ocuparea spaţiului de către pârâte după expirarea perioadei irevocabile convenită (1 noiembrie 2001), îndreptăţeşte pe reclamantă să pretindă echivalentul folosinţei perioadei 1 noiembrie 2001 – 1 martie 2003, estimat de aceasta la nivelul redevenţei lunare 4.300 dolari S.U.A., respectiv suma de 68.800 dolari S.U.A., ce se va plăti la cursul valutar al B.N.R. din ziua în care se va efectua plata.
S-a apreciat lipsa de folosinţă la nivelul redevenţei, considerându-se că această sumă periodică ar fi putut fi încasată de reclamantă prin închirierea către terţi a spaţiului respectiv pentru care, o chirie de 8 dolari S.U.A. /m.p., aşa cum afirma expertiza, reprezintă o sumă normală în raport de zona în care este situat spaţiul şi chiriile care se percep în această zonă.
Cum pe perioada de derulare a contractului de leasing, reclamanta era îndreptăţită la contravaloarea dreptului de folosinţă şi posesie respectiv redevenţa şi pentru că o cerere având acest obiect nu a fost formulată, pretenţiile în sumă de 68.800 dolari S.U.A. vizând lipsa de folosinţă pentru perioada 1 iulie 2000 (când se consideră de reclamantă contractul reziliat de drept) şi 1 noiembrie 2001 (când contractul a încetat prin ajungerea lui la termen) urmează a fi respinse.
Concluzionând, în limitele mai sus expuse acţiunea reclamantei a fost admisă, dispunându-se evacuarea pârâtelor, din spaţiul comercial obiect al contractului de leasing expirat şi obligarea lor, în solidar, la plata echivalentului folosinţei acestui spaţiu precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de reclamantă cu prezentul litigiu, taxe de timbru, onorariu avocaţial şi onorariu de expert.
Împotriva acestei sentinţe au formulat cereri de apel toate părţile litigante.
Curtea de Apel Iaşi, prin Decizia nr. 14 din 24 ianuarie 2005 a respins apelurile formulate de reclamantă şi de pârâta SC I. SRL şi a admis apelul pârâtei SC A.T.G. SRL schimbând în parte sentinţa în sensul că respinge acţiunea reclamantei împotriva acestei pârâte.
Această decizie a fost completată, la cererea reclamantei, prin Decizia nr. 9 din 28 aprilie 2005 a Curţii de Apel Iaşi.
Pentru a decide astfel curtea de apel a avut în vedere următoarele:
Nu poate fi reţinută susţinerea reclamantei – apelante, potrivit căreia instanţa de fond ar fi trebuit să oblige utilizatorul şi la plata „lipsei de folosinţă" pentru intervalul 1 iulie 2000 – 1 noiembrie 2001, în care se afla în fiinţă contractul de leasing, întrucât SC I. SRL Iaşi nu achitase redevenţele la care se obligase prin contract, din moment ce instanţa de fond nu a fost investită cu rezilierea sau constatarea nulităţii contractului şi nici cu obligarea utilizatorului la plata redevenţelor restante.
Ori, chiar dacă lipsa de folosinţă pentru perioada ulterioară expirării contractului de leasing în litigiu, a fost cuantificată de reclamantă la nivelul redevenţelor (4.300 dolari S.U.A. /lună), cele două categorii de sume, derivă din raporturi juridice distincte (respectiv contractuale şi delictuale) şi nu pot fi confundate, instanţa neputând depăşi limitele investirii sale pentru a se pronunţa cu privire la modul de derulare al contractului de leasing (a duratei lui şi a faptului că părţile şi-au îndeplinit obligaţiile asumate), petitul acţiunii referindu-se doar la acordarea lipsei de folosinţă (de sorginte delictuală) şi la evacuarea pârâtelor din spaţiul comercial în litigiu, aspecte ce caracterizează doar perioada ulterioară expirării relaţiilor contractuale dintre părţile contractului de leasing.
Faptul că pentru intervalul 1 iulie 2000 – 1 noiembrie 2001, în care locatorul, reclamanta era îndreptăţit a încasa redevenţe spaţiul a fost folosit de utilizator practic în mod gratuit, nu poate constitui un argument pentru această instanţă, în scopul admiterii apelului reclamantei şi a obligării pârâtelor la plata „lipsei de folosinţă" aferentă acestui interval, din moment ce, aşa cum s-a arătat anterior, această perioadă se afla sub imperiul clauzelor contractuale asumate de părţi, şi asupra valabilităţii cărora instanţa nu a fost chemată a se pronunţa în cadrul procesual de faţă.
În acest context apare ca nefondat şi apelul declarat de pârâta utilizatoare SC I. SRL Iaşi, care se referă în motivele sale de apel asupra imobilului în care părţile şi-au îndeplinit obligaţiile decurgând din contractul de leasing şi asupra cărora instanţa nu se poate însă pronunţa, raportat la cadrul procesual instituit de reclamantă.
Cât priveşte valoarea lipsei de folosinţă, corect instanţa de fond a avut în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, care în urma analizei chiriei practicate pentru spaţiile comerciale, din diferite zone ale municipiului Iaşi, a apreciat ca rezonabilă valoarea lipsei de folosinţă la nivelul redevenţei înserate în contractul de leasing, corect calculată pentru intervalul admis de instanţa de fond.
Se vădeşte însă a fi întemeiată cererea de apel promovată de pârâtă SC A.T.G. SRL Bucureşti, care neaflându-se în nici un raport contractual cu locatara reclamantă, nu-i puteau fi aplicabile dispoziţiile art. 1039 C. civ., ce reglementează solidaritatea codebitorilor.
Mai mult, în prezent această apelantă stăpâneşte legal suprafaţa de 456 m.p. din spaţiul în litigiu, respectiv în baza contractului de închiriere pe care îl au încheiat cu utilizatoarea SC I. SRL Bucureşti, cu termen până la 26 februarie 2006, contract ce a fost adus la cunoştinţă locatarei SC G. SA Iaşi, conform adresei din 29 ianuarie 2001, pe care a menţionat expres: „De acord cu solicitarea, subînchirierea parţială a unei suprafeţe din imobil", acest contract nefăcând obiectul cenzurării instanţei în prezenta cauză.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta SC G. SA Iaşi şi pârâta SC I. SRL Bucureşti.
În recursul său, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 6, 9 şi 10 C. proc. civ., fără însă a le preciza pe fiecare, reclamanta critică Decizia pentru următoarele motive:
1. În mod greşit instanţele au respins cererea ei de obligarea utilizatorului spaţiului la plata lipsei de folosinţă pe intervalul iulie 2000 – 31 octombrie 2001, aplicând greşit prevederile art. 10 din OUG nr. 51/1007, care cuantifică lipsa de folosinţă ca fiind egală cu redevenţa. În condiţiile în care contractul de leasing a încetat să-şi mai producă efectele prin neplata redevenţei mai mult de două luni instanţa de apel trebuia să oblige pârâta la plata lipsei de folosinţă.
2. Deşi apelul formulat de SC A.T.G. SRL viza doar faptul că a fost obligată în solidar cu pârâta SC I. SRL la plata a 68.000 dolari S.U.A. şi a criticat hotărârea instanţei de apel numai sub acest aspect, instanţa de apel a dat mai mult decât s-a cerut şi admiţând apelul a respins şi capătul de cerere privind evacuarea acestei societăţi din spaţiu (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.).
3. Greşit s-a respins cererea privind evacuarea pârâtei SC A.T.G. SRL din spaţiu întrucât, încetând contractul de leasing utilizatorul avea obligaţia de a-l preda liber de orice sarcini şi nu putea transmite mai multe drepturi decât avea el însuşi, iar această pârâtă nu deţine spaţiul în baza unui titlu opozabil reclamantei.
4. Greşit s-a respins obligarea în solidar a pârâtei SC A.T.G. SRL la plata lipsei de folosinţă pe perioada 1 noiembrie 2001 – 1 martie 2003, întrucât răspunderea celor două pârâte faţă de proprietarul lucrului nu mai este contractuală ci delictuală, iar subînchirierea între pârâte s-a făcut pentru o suprafaţă generică şi nu pentru un spaţiu precis şi corect determinat.
Examinând recursul reclamantei Înalta Curte constată că acesta este întemeiat pentru următoarele motive:
Pârâta SC A.T.G. SRL Bucureşti deţinea spaţiul în suprafaţă de 456 m.p. din spaţiul total deţinut de pârâta SC I. SRL Iaşi în baza contractului de leasing, în baza contractului de subînchiriere încheiat cu aceasta din urmă, deci în baza unui titlu care nu poate fi opus reclamantei. Odată încetat contractul de leasing, în baza căruia locatorul a închiriat suprafaţa de 456 m.p. locatarei SC A.T.G. SRL, contractul de subînchiriere nu mai poate continua, dispărând însăşi temeiul, fundamentul, acestui din urmă contract. Dreptul de folosinţă asupra spaţiului în temeiul contractului de subînchiriere nu mai poate exista în lipsa dreptului asupra acestui spaţiu al celui care a transmis dreptul de folosinţă. De altfel şi instanţa de apel reţine că pârâta SC A.T.G. SRL nu se află în nici un raport contractual cu locatoarea reclamantă, pentru a argumenta înlăturarea aplicării prevederilor art. 1039 C. civ., privind solidaritatea, dar, imediat după aceea, uită acest lucru, opunând cererii de evacuare a reclamantei contractul de subînchiriere al pârâtelor care, aşa cum reţine mai sus, nu-i este opozabil.
În consecinţă, pentru acest motiv, recursul reclamantei urmează a fi admis cu consecinţa menţiunii dispoziţiilor din sentinţa tribunalului Iaşi privind evacuarea pârâtei SC A.T.G. SRL Bucureşti din spaţiul în litigiu.
Admiţându-se recursul reclamantei, cu consecinţa modificării în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului reclamantei şi schimbării în parte a hotărârii instanţei de fond cu privire la pârâta SC A.T.G. SRL Bucureşti, urmează să se respingă cererea reclamantei pentru obligarea acestei pârâte în solidar cu pârâta SC I. SRL, la plata sumei de 68.800 dolari S.U.A., în echivalent lei. Aceasta întrucât pârâta SC A.T.G. SRL Bucureşti neaflându-se în nici un raport contractual cu locatoarea reclamantă, aşa cum s-a arătat mai sus, nu-i puteau fi aplicate dispoziţiile art. 1039 C. civ., ce reglementează solidaritatea codebitorilor.
Celelalte motive de recurs invocate de recurenta reclamantă sunt nefondate.
Astfel nu este fondată critica întemeiată pe pct. 6 al art. 304 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel a dat mai mult decât s-a cerut, respectiv că s-a pronunţat şi pe cererea privind evacuarea SC A.T.G. SRL, deşi apelul ei viza doar obligarea în solidar la despăgubiri, întrucât această apelantă a cerut „desfiinţarea în totalitate a sentinţei atacate şi pe fondul cauzei să dispuneţi respingerea cererii reclamantei intimate SC G. SA".
Nu este întemeiată nici critica privind neobligarea pârâtei SC I. SRL la lipsa de folosinţă pe perioada 1 iulie 2000 – 31 octombrie 2001, întrucât instanţele corect au reţinut că pe această perioadă contractul de leasing era în vigoare, iar ele nu au fost investite cu o cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata redevenţei şi nici cu una care să vizeze valabilitatea clauzelor asumate de părţi prin contractul de leasing.
Pârâta SC I. SRL în recursul său, invocând prevederile art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ., fără însă a indica motivele concrete corespunzătoare, critică Decizia atacată cu motive generale, care vizează mai ales stabilirea situaţiei de fapt şi aprecierea probelor administrate, şi care nu pot face obiectul unei examinări în cadrul căii extraordinare de atac a recursului.
În schimb este nefondată critica, ce ar putea fi încadrată în pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., că instanţa de apel greşit a înlăturat apărările acestei pârâte privind evacuarea sa din spaţiu, întemeiate pe contractul de leasing cu clauză fermă, deoarece lipsa acestuia se datorează culpei reclamantei care nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale.
Această critică este nefondată întrucât instanţa de apel, ca şi instanţa de fond, corect a reţinut, pe de o parte, că prin neachitarea de către pârâtă a tuturor redevenţelor datorate şi a valorii reziduale nu putea avea loc transferul de proprietate privind spaţiul în litigiu şi deci ocuparea spaţiului de pârâtă nu mai avea suport juridic iar, pe de altă parte, că, raportat la cadrul procesual instituit de reclamantă şi în lipsa unei cereri reconvenţionale, nu se putea pronunţa asupra îndeplinirii obligaţiilor contractuale din contractul de leasing şi aprecierea acestuia ca titlu valabil pentru deţinerea spaţiului.
În consecinţă, Înalta Curte urmează să respingă acest recurs al pârâtei SC I. SRL, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC G. SA Iaşi.
Modifică, în parte, Decizia nr. 14 din 24 ianuarie 2005 a Curţii de Apel Iaşi, schimbă sentinţa civilă nr. 626/ E din 8 iulie 2004 a Tribunalului Iaşi, în sensul că respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtei SC A.T.G. SRL Bucureşti, în solidar, la plata sumei de 68.800 dolari S.U.A., în echivalent în lei, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei privind evacuarea. Menţine restul dispoziţiilor deciziei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC I. SRL împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5735/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5744/2005. Comercial → |
|---|
