ICCJ. Decizia nr. 5991/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.5991/2005
Dosar nr. 3534/2005
Şedinţa publică din 14 decembrie 2005
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 29 iulie 2004 reclamanta SC E. SA Slatina a chemat în judecată pârâta SC I. SA Bucureşti, solicitând ca în baza sentinţei ce se va pronunţa să fie obligată la plata sumei de 1.760.402.280 lei contravaloare marfă livrată şi neachitată 105.290.259 lei dobânzi calculate conform OG nr. 9/2000, precum şi cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că a livrat pârâtei produse metalurgice ce nu au fost achitate în termen de către pârâtă fiind depuse înscrisuri în susţinere.
Pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii motivând că a acţionat în calitate de comisionar al SC R.O. SNC, care a fost în realitate beneficiarul mărfii.
De asemenea a formulat cerere de chemare în garanţie a SC R.O. SNC, cu motivarea că marfa livrată de reclamantă a fost ridicată de la sediul acesteia de reprezentantul chematei în garanţie, pârâta acţionând numai în calitate de comisionar, la cererea acestuia din urmă.
S-a apreciat că a existat o înţelegere între reclamantă în calitate de vânzător şi SC R.O. SNC, ca preţul mărfii s-a efectuat prin dare în plată cu alt gen de marfă, pârâta neintrând în posesia mărfii pretinse în cererea principală.
Tribunalul Olt prin sentinţa nr. 766 din 11 noiembrie 2004 a admis în parte acţiunea reclamantei şi pârâta a fost obligată la plata sumei de 1.688.585.386 lei, reprezentând contravaloare marfă, fiind respins capătul de cerere referitor la plata dobânzilor cât şi cererea de chemare în garanţie.
În motivarea soluţiei, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a făcut dovada livrării produselor metalurgice, în baza notelor de comandă şi facturilor emise şi necontestate de pârâtă.
Cu privire la plata dobânzilor s-a considerat că nu au fost făcute dovezi din care să rezulte calculul acestora potrivit cerinţelor legale.
De asemenea instanţa de fond a considerat că nu s-a făcut dovada existenţei unor raporturi juridice între pârâta SC S. SA şi chemata în garanţie SC R.O. SNC.
Împotriva acestei soluţii a promovat apel pârâta criticile vizând modul eronat în care instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt încălcându-i dreptul la apărare fiindu-i respinse proba cu martori şi interogatoriul.
Astfel s-a avut în vedere că facturile nu au fost acceptate la plată, nu există nici o dovadă de livrare efectivă nici procese verbale de recepţie, iar numitul R.C., la data de 15 noiembrie 2002 nu mai era împuternicit să ridice marfa, delegaţia fiind valabilă pe perioada 7 noiembrie 2002 – 8 noiembrie 2002.
Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, prin Decizia nr. 172 din 20 mai 2005 a admis apelul a schimbat sentinţa criticată şi pe fond a respins acţiunea şi cererea de chemare în garanţie.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că s-a făcut o interpretare greşită a probelor administrate şi o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 969 şi art. 1362 C. civ.
Astfel din examinarea facturilor anexate în susţinerea pretenţiilor nu rezultă că au fost acceptate la plată neavând semnătura şi ştampila societăţii pârâte. Verificările făcute au condus la constarea că marfa a fost predată numitului R.C. ca reprezentant al SC R.O. SNC cu care au fost stabilite raporturi comerciale.
S-a mai reţinut că delegaţia de ridicare mărfuri a fost valabilă doar până la data de 8 noiembrie 2002, situaţie în care s-a apreciat că operaţiunea comercială de vânzare – cumpărare a mărfurilor a fost încheiată cu SC R.O. SNC.
Împotriva soluţiei instanţei de apel au declarat recurs SC E. SA şi SC R.O. SNC criticile vizând aspecte de nelegalitate fiind invocate dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Astfel SC E. SA susţine că s-a făcut o interpretare eronată a probelor administrate, din delegaţia de ridicare mărfuri reieşind în mod incontestabil că R.C. a fost trimis să ridice mărfurile prevăzute în comanda din 4 decembrie 1995 fiindu-i dat un mandat expres acestuia.
Se mai susţine că prin adresa din 14 mai 2004 pârâta – intimată recunoaşte debitul şi susţine că s-a şi făcut o plată parţială a acestuia.
Criticile SC R.O. SNC fac referire la confuzia făcută de instanţe între R.C. care a reprezentat SC S. SA în livrarea mărfurilor şi SC R.O. SNC, care este terţ faţă de raportul juridic intervenit.
Justifică interesul în declararea recursului cu motivarea potrivit căreia, prin soluţia dată se deschide calea SC E. SA Slatina de a formula acţiune împotriva sa.
Recursul SC E. SA este nefondat.
Potrivit art. 304 C. proc. civ., o hotărâre poate fi casată sau modificată numai pentru motive de nelegalitate.
Ori motivele invocate de recurentă ţin de aspecte de netemeinicie respectiv de modul de interpretare a probelor administrate situaţii care cad în sarcina instanţei de apel datorită caracterului devolutiv al acestei căi de atac.
Invocându-se dispoziţiile pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte examinând actele juridice deduse judecăţii consideră că instanţa de apel a făcut o apreciere corectă a acestora.
Astfel comanda din 4 decembrie 2002 nu stabileşte cum se face livrarea, stabilind că recepţia se va face conform certificatului de calitate.
Numai comanda din 7 noiembrie specifică că marfa se ridică de numitul R.C. dar potrivit delegaţiei pentru ridicare de mărfuri din aceiaşi zi stabileşte expres că delegaţia este valabilă până la 8 noiembrie 2002.
Potrivit art. 46 C. com. obligaţiunile comerciale şi liberaţiunile se probează cu acte autentice, acte sub semnătură privată cu facturi acceptate, prin corespondenţă, prin telegrame şi prin orice alte mijloace de probă admise de legea civilă.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel recurenta – reclamantă nu a făcut dovada livrării mărfii către pârâta – intimată, facturile fiscale din 5 decembrie 2002 şi din 15 noiembrie 2002 nefiind acceptate la plată, iar susţinerile potrivit cărora o parte din debit ar fi fost achitată nu a fost dovedită.
În ce priveşte adresa din 14 mai 2004 la care face referire recursurile şi care nu a fost supusă examinării instanţei de apel, se constată că din conţinutul acesteia nu rezultă că în discuţie sunt facturile în litigiu făcându-se referire la o datorie prin compensare la un raport comercial cu SC R.O. SRL.
Faţă de cele arătata justificat instanţa de apel a apreciat că nu poate fi antrenată răspunderea intimatei criticile formulate fiind nefondate.
Cu privire la recursul SC R.O. SNC, se reţine că această societate nu a formulat apel atât la fond cât şi în apel soluţiile au fost de respingere a cererii de chemare în garanţie, nejustificând interesul în declararea recursului.
Faţă de cele arătate în considerarea art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC E. SA Slatina, împotriva deciziei nr. 172 din 20 mai 2005 şi a încheierii din 17 mai 2005, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială în dosar nr. 95/COM/2005.
Respinge recursul chematei în garanţie SC R.O. SNC, judeţul Olt declarat, împotriva deciziei nr. 172 din 20 mai 2005 a Curţii de Apel Craiova, secţia comercială, ca lipsit de interes.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 decembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5981/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 6000/2005. Comercial → |
|---|
