ICCJ. Decizia nr. 750/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin sentința nr. 207 din 11 mai 2001, Tribunalul Iași a admis acțiunea formulată de reclamanta SC I.X. SCA și a obligat pârâta SC I. SRL Iași să-i plătească suma de 97.719.094 lei cu titlu de chirie restantă pentru perioada ianuarie-noiembrie 2000 și 86.819.272 lei penalități de întârziere aferente acestei sume ca urmare a nerespectării obligațiilor asumate prin contractul de închiriere nr. 65 din 1 aprilie 1997 modificat prin actul adițional nr. 3 din 17 ianuarie 2000.
Curtea de Apel Iași prin decizia nr. 44 din 10 octombrie 2001 a anulat ca insuficient timbrat apelul declarat de pârâta SC I. SRL Iași împotriva sentinței, în baza art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, privind taxele judiciare de timbru reținând că cererea de repunere pe rol a cauzei ce fusese suspendată la 12 septembrie 2001, conform art. 242 pct. 2 C. proc. civ., nu a fost timbrată cu diferența de 2.790.570 lei taxă judiciară de timbru deși a fost citată ci această mențiune.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru soluționarea apelului.
Curtea Supremă de Justiție, prin decizia nr. 1639 din 18 martie 2003 a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza la Curtea de Apel Iași pentru rejudecare.
Prin decizia nr. 9 din 6 octombrie 2003 Curtea de Apel Iași a admis apelul SC I. SRL Iași și a schimbat în parte sentința atacată, a admis în parte acțiunea reclamantei SC I.X. SCA Iași (în prezent SC F. SA Iași) și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 44.417.714 lei chirie restantă pentru perioada ianuarie-mai 2000 și 3.310.000 lei taxă judiciară de timbru. A respins capetele de cerere privind chirie restantă începând cu luna iunie 2000 și penalități de întârziere plus cheltuieli de judecată aferente acestor capete de cerere.
împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta SC F. SA Iași cât și pârâta SC I. SRL Iași.
Reclamanta, întemeindu-și recursul în drept pe prevederile art. 304 pct. 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ., critică decizia instanței de apel fără a încadra motivele în taxele legale indicate. Se susține că în mod greșit instanța de apel a luat în considerare Hotărârea nr. 36 din 24 mai 2000 a Consiliului Județean Iași prin care s-a aprobat revenirea imobilului în cauză în proprietatea sa deși reclamanta și-a dat acordul pentru această revenire abia în noiembrie 2000 și deci pârâta trebuie obligată la chirie până în noiembrie 2002.
Se critică decizia și pentru neacordarea penalităților pentru neplata chiriei și acordarea doar a unei părți din cheltuielile de judecată.
Pârâta, invocând prevederile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., își motivează recursul, în esență, pe faptul că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe un pretins drept de uzufruct în condițiile în care doar Consiliul Județean Iași putea închiria imobilul în cauză și reclamanta, neavând calitatea de locator nu putea să dea cu chirie un bun asupra căruia nu avea nici un drept.
Examinând recursurile, prin prisma motivelor invocate și a prevederilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.
în ceea ce privește recursul reclamantei, confuz și cuprinzând mai mult o analiză a stării de fapt și o critică a modului în care instanța a apreciat probele administrate, este de arătat că în mod legal și temeinic instanța de apel a dat eficiență H.C.J. Iași nr. 36 din 24 mai 2000, având în vedere că prin ea s-a aprobat revenirea imobilului în administrarea consiliului județean, contractele cu pârâta fiind preluate cu acestea și că spațiul a fost predat conform procesului-verbal de predare-primire din 26 mai 2000, așa încât susținerea reclamantei că pârâta trebuia obligată la chirie până în noiembrie 2000 este nefondată.
în privința penalităților de întârziere este de arătat că, începând cu 1 ianuarie 2000 pârâta a achitat lunar chiria Consiliului județean în temeiul contractului de închiriere nr. 24 din 31 decembrie 1999, iar în ce privește cheltuielile de judecată, instanța de apel în mod firesc, admițând doar în parte acțiunea reclamantei i-a acordat acesteia cheltuieli de judecată parțiale, corespunzător pretențiilor admise.
Recursul pârâtei este nefondat pentru că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii și s-a pronunțat asupra tuturor probelor administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii. Astfel pârâta a încheiat cu reclamanta contractul de închiriere a imobilului nr. 65 din 1 aprilie 1997 fără a invoca atunci nelegalitatea lui și apoi a încheiat și actul adițional nr. 3 din 17 ianuarie 2000 fără a invoca, nici de această dată, nelegalitatea acestuia, iar susținerea ei că l-ar fi încheiat "din eroare" nu poate fi reținută, nefiind dovedită. De altfel, în cauză nu se pune problema dreptului de proprietate asupra imobilului ci cea a raportului obligațional realizat între părți prin încheierea unui contract de închiriere, prelungit printr-un act adițional. Instanța de apel nu a ignorat actul adițional, așa cum susține pârâta-reclamantă ci l-a analizat și l-a avut în vedere în pronunțarea deciziei sale.
Față de cele de mai sus, înalta Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 752/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 746/2005. Comercial → |
|---|
