ICCJ. Decizia nr. 761/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la 7 noiembrie 2002, reclamanta SC E.O. SA a chemat în judecată pe pârâții SC A.Ț.A. SA, sucursala Râmnicu Vâlcea și S.N.C., pentru a fi obligați să-i plătească suma de 243.630.106 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor de înlocuire a unei rețele electrice.
în motivare s-a arătat că, la 12 noiembrie 2001, pârâtul, persoană fizică, asigurat la cealaltă pârâtă, a agățat cu autocamionul pe care-l conducea rețeaua electrică din comuna Râureni, distrugând 8 stâlpi a căror reparație a costat 243.630.106 lei.
Pârâții au refuzat să plătească această sumă susținând că în producerea prejudiciului are culpă și R. SA, însă, în măsura în care s-ar reține acest lucru, pârâții se pot îndrepta cu acțiune în regres pentru acoperirea părții din prejudiciu care nu le este imputabilă.
La 25 noiembrie 2002, reclamanta și-a completat acțiunea în sensul că a chemat în judecată și pe pârâta R. SA, direcția Vâlcea, pentru a fi obligată la plata aceleași sume din acțiune, întrucât accidentul rutier a fost cauzat de agățarea cablului telefonic montat în mod necorespunzător, de proprietara acestuia, pe stâlpii reclamantei.
Prin sentința nr. 1431/C/2003, Tribunalul Vâlcea a admis în parte acțiunea și a obligat-o pe pârâta SC A.Ț.A. SA să plătească reclamantei, cu titlu de despăgubiri, suma de 271.010.000 lei (sumă la care s-au majorat pretențiile) și cheltuieli de judecată în valoare de 20.045.399 lei.
Acțiunea a fost respinsă față de ceilalți doi pârâți.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că accidentul ce a dus la producerea prejudiciului în patrimoniul reclamantei s-a datorat în exclusivitate conducătorului auto, care, deși a sesizat posibilitatea agățării cablului telefonic, nu a luat toate măsurile pentru preîntâmpinarea acestuia.
Cum autorul accidentului este asigurat al pârâtei SC A.Ț.A. SA, se impune ca aceasta să răspundă direct, față de reclamantă, în condițiile art. 57 din Legea nr. 136/1995.
împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta SC A.Ț.A. SA, sucursala Vâlcea, iar Curtea de Apel Pitești, în complet de divergență, prin decizia nr. 1 din 7 ianuarie 2004, cu majoritate de voturi, a admis apelul și a schimbat sentința în sensul că a admis acțiunea formulată de reclamanta SC E.O. SA, sucursala de distribuție Vâlcea față de pârâta R. SA Râmnicu Vâlcea pe care a obligat-o să plătească reclamantei despăgubiri civile în sumă de 271.010.000 lei și 20.045.399 lei. De asemenea, a fost respinsă acțiunea față de pârâții SC A.Ț.A. SA, sucursala Vâlcea și S.N.C.
Instanța de apel a reținut că accidentul cauzator de prejudiciu s-a produs datorită modului necorespunzător de montare a cablului telefonic proprietatea R. SA și că nu există legătură de cauzalitate între fapta conducătorului auto și prejudiciul încercat de reclamanta-intimată, fiind, însă, întrunite cerințele răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998-989 C. civ. în sarcina pârâtei R. SA Râmnicu Vâlcea, care se impune să răspundă pentru acoperirea pagubei.
în opinia separată la decizia Curții de Apel se susține admiterea apelului pârâtei SC A.Ț.A. SA și schimbarea în parte a sentinței în sensul respingerii acțiunii față de aceasta, pentru aceleași motive ca și cele prezentate în opinia majoritară, dar se exprimă dezacordul în ceea ce privește schimbarea sentinței în sensul admiterii acțiunii față de pârâta R. SA și obligării acesteia la plata prejudiciului și a cheltuielilor de judecată, având în vedere că prin sentința atacată a fost respinsă acțiunea față de această pârâtă, iar reclamanta nu a declarat apel împotriva acestei hotărâri judecătorești.
împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâta R. SA, direcția de Telecomunicații Vâlcea, solicitând admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul exonerării ei de la plata despăgubirilor civile și a cheltuielilor de judecată.
Recursul este întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în primul motiv de recurs se susține că în mod greșit instanța de apel a reținut culpa recurentei în producerea accidentului când aceasta revenea SC T. SA, cea care a montat cablul telefonic, iar dacă accidentul s-a produs datorită modului necorespunzător de montare a cablului telefonic, proprietatea recurentei, culpa aparține antreprenorului SC T. SA și nu beneficiarului (recurenta), care, la data respectivă, nu recepționase lucrarea. Cele două societăți, antreprenorul și beneficiarul nu erau în raporturi de prepușenie ci în raporturi contractuale.
în cel de-al doilea motiv de recurs se critică decizia atacată pentru că, încălcându-se prevederile art. 48 alin. (1) C. proc. civ., a modificat hotărârea atacată cu privire la respingerea acțiunii față de pârâta recurentă și S.N.C. în apelul declarat de SC A.Ț.A. SA. Se susține că verificarea instanței de apel trebuia efectuată în limitele cererii de apel, privind numai raportul juridic dintre apelanta-pârâtă și intimata-reclamantă, iar partea din hotărâre referitoare la respingerea acțiunii față de R. SA și conducătorul auto, nefiind atacată cu apel de către reclamantă, avea puterea lucrului judecat, nemaiputând fi modificată.
Examinând recursul pârâtei prin prisma motivelor invocate înalta Curte constată că acesta este întemeiat pentru cel de al doilea motiv invocat în recurs și care se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în mod eronat și prin aplicarea greșită a prevederilor art. 48 alin. (1) și art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel, admițând apelul pârâtei SC A.Ț.A. SA a schimbat sentința în sensul admiterii acțiunii reclamantei față de pârâta R. SA în condițiile în care, prin sentința atacată cu apel, acțiunea reclamantei SC E.O. SA a fost respinsă față de pârâta R. SA iar reclamanta nu a atacat cu apel această sentință.
Instanța de apel, în opinia majoritară, și-a motivat această soluție pornind de la caracterul devolutiv al apelului. Astfel, instanța de apel este investită cu o cale de atac devolutivă unde se readuc în discuție chestiunile de fapt și de drept care au fost dezbătute în fața primei instanțe și au fost rezolvate prin hotărârea acesteia, hotărâre care face obiectul apelului. în principiu deci, apelul provoacă o rejudecare a fondului litigiului, instanța de control judiciar fiind investită de plin drept cu întregul litigiu.
Se afirmă cu nu se poate reține că a intrat în puterea lucrului judecat respingerea acțiunii față de pârâta R. SA, pentru că reclamanta nu a formulat apel și că o astfel de concluzie s-ar opune efectului devolutiv al apelului și ar duce la sancționarea reclamantei căreia, însă, nu i se poate imputa nici o culpă procesuală.
Raportul litigios dintre reclamantă și pârâta R. SA nu ar fi intrat în puterea lucrului judecat de vreme ce, în apelul formulat de pârâta SC A.Ț.A. SA, se susține nu numai că nu aceasta datorează răspunderea delictuală pentru lipsa de culpă a asiguratului său ci că faptul ilicit a fost săvârșit de pârât R. SA. Astfel, apelul declarat de pârâta căzută în pretenții este nu numai împotriva reclamantului ci și împotriva celuilalt pârât, atunci când se susține că acesta a săvârșit fapta ilicită așa încât, față de acesta, hotărârea nu a rămas definitivă.
în principiu, susținerile instanței de apel, în opinia majoritară, cu privire la caracterul devolutiv al apelului sunt corecte dar au fost ignorate limitele efectului devolutiv al apelului și, datorită acestui fapt, instanța a ajuns la o soluție nelegală.
Caracterul devolutiv al apelului, deși nu este consacrat explicit în legea română de procedură civilă, el rezultă implicit din prevederile art. 292 și 294-298 C. proc. civ. și este imperativ. Instanța de apel este, în principiu, investită cu prerogative depline, ea putând statua asupra tuturor chestiunilor de fapt și de drept, cu respectarea însă a limitelor caracterului devolutiv al apelului.
Efectul devolutiv al apelului este limitat prin două reguli, exprimate prin adagiile: tantum devolutum quantum iudicatum, adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat; tantum devolutim quantum apellatum, adică nu se devoluează decât ce s-a apelat. în cauză a fost respectată prima dintre aceste reguli așa încât nu se impune o analiză suplimentară.
în ce privește cea de a doua limitare a efectului devolutiv al apelului, este de precizat că ea exprimă ideea că, prin apel, litigiul poate fi transmis de la prima instanță la cea de a doua, ierarhic superioară, împreună cu toate chestiunile de fapt și de drept pe care el le implică, dar numai în limitele a ceea ce s-a cerut prin cererea de apel. Astfel se realizează, și în faze de apel, principiul disponibilității, specific procesului civil. Art. 295 alin. (1) C. proc. civ. exprimă explicit această limită: "Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță".
în lipsa acestei limitări a caracterului devolutiv al apelului nu s-ar mai putea vorbi de autoritatea lucrului judecat, calitate imanentă oricărei hotărâri judecătorești prin care se dezleagă un litigiu și nu ar mai avea deplină semnificație principiul non reformatio in pejus.
Această limitare a caracterului devolutiv al apelului trebuie să funcționeze și în cazul în speță. Astfel, nu avem o învestire plenară a instanței de apel cu apelul reclamantei și al pârâtelor, care să permită o abordare a tuturor chestiunilor de fapt și de drept ale cauzei, ci doar o învestire limitată, unilaterală făcută, prin apelul său, doar de una dintre pârâte, respectiv SC A.Ț.A. SA. Această învestire vizează toate chestiunile de fapt și de drept pe care le implică acest singur apel și face inadmisibilă abordarea raporturilor juridice dintre reclamanta care nu a declarat apel și o altă pârâtă care, de asemenea, nu a exercitat această cale de atac.
în acest sens, al limitării efectului devolutiv al apelului, sunt și prevederile art. 292 C. proc. civ.: "Părțile nu se vor folosi, înaintea instanței de apel, de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în cererea de apel ori în întâmpinare". Ori, rațiunea indicării motivelor de fapt și de drept a apelului, impuse de art. 287 C. proc. civ., rezidă în necesitatea determinării, prin motivare, a efectului său devolutiv, pentru a se ști ce anume chestiuni de fapt și de drept rezolvate de prima instanță urmează a fi dezbătute din nou în fața instanței de apel (și numai acestea pot fi dezbătute).
Faptul că pârâta SC A.Ț.A. SA a susținut în apelul său că faptul ilicit a fost săvârșit de pârâta R. SA nu poate duce la extinderea caracterului devolutiv al apelului, în lipsa unui apel al reclamantei, dincolo de limitele impuse de regula tantum devolutum quantum apellatum.
în acest sens sunt și prevederile art. 48 C. proc. civ. Astfel, din cuprinsul alin. (1) al acestui articol rezultă principiul divizibilității judecății în privința fiecăreia dintre persoanele care se află în litisconsorțiu (în cazul de față un litisconsorțiu simplu): "Actele de procedură, apărările și concluziile unuia dintre reclamanți sau pârâți nu pot folosi, nici păgubi celorlalți". Din aceasta rezultă principiul subsecvent al relativității actelor de procedură (alături de cel al relativității cererii) în sensul că, acestea nu pot folosi, nici păgubi celorlalți".
Derogarea, adusă alin. (2) al art. 48 C. proc. civ., principiului divizibilității judecății, nu își are aplicarea în cazul de față, nefiind în prezența unui litisconsorțiu necesar, dar, chiar și ea, funcționează doar când actele de procedură îndeplinite numai de o parte, sau unele părți, "folosesc" și celorlalți, respectiv numai dacă aceste acte de procedură sunt favorabile celorlalți coparticipanți procesuali.
Din cele de mai sus rezultă că instanța de apel nu se putea pronunța decât în limitele învestirii sale prin apelul pârâtei SC A.Ț.A. SA și anume, cu privire la răspunderea acesteia pentru prejudiciul suferit de reclamantă și că, procedând altfel, respectiv admițând acțiunea față de altă pârâtă-intimată, și-a depășit limitele învestirii și s-a pronunțat asupra unei părți din hotărâre care a intrat în puterea lucrului judecat ca urmare a neatacării ei cu apel de către reclamantă.
Nu poate fi reținută nici aserțiunea instanței de apel că, dacă ar fi procedat altfel decât a făcut-o (respectiv menținând respingerea acțiunii și față de R. SA), ar fi sancționat-o pe reclamantă, căreia nu i se poate imputa nici o culpă procesuală întrucât și-a văzut, prin hotărârea criticată, îndestulate în totalitate pretențiile, prin obligarea unei dintre pârâte la acoperirea întregului prejudiciu și nu justifica un interes legitim și actual în formularea unui apel.
în condițiile date în prezenta cauză, reclamanta, pentru a evita eventualul risc în cazul în care s-ar produce reformarea hotărârii în urma admiterii apelului principal, ceea ce s-a și întâmplat, putea declara apel împotriva R. SA și/ sau S.N.C., în condițiile prevăzute de art. 2931C. proc. civ., reconstituind în acest fel, în apel, unitatea litigiului: " în caz de coparticipare procesuală, precum și atunci când la prima instanță au intervenit terțe persoane în proces, intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să declare apel împotriva altui intimat sau unei persoane care a figurat în primă instanță și care nu este parte în apelul principal, dacă acesta din urmă ar fi de natură să producă consecințe asupra situației sale juridice în proces. Dispozițiile art. 293 se aplică corespunzător ".
Nedeclarând apel, în condițiile oferite de prevederile art. 2931C. proc. civ., reclamanta și-a asumat în întregime riscul admiterii singurului apel declarat în cauză, cel al pârâtei SC A.Ț.A. SA.
Față de cele de mai sus și fără a mai fi necesară analizarea primului motiv de recurs privind greșita reținere a culpei recurentei în producerea accidentului și a prejudiciului, înalta Curte, în baza art. 304 pct. 9 și art. 312 C. proc. civ., a admis recursul și a modificat decizia atacată în sensul menținerii dispozițiilor sentinței instanței de fond privind respingerea acțiunii față de recurenta pârâtă R. SA. S-au menținut restul dispozițiilor deciziei recurate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 775/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 770/2005. Comercial → |
|---|
