ICCJ. Decizia nr. 766/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la 26 mai 1999, reclamanta F.P.S. București a chemat în judecată pe pârâta SC A. SA Pitești, pentru a fi obligată să-i plătească suma de 14.160.425.996 lei, reprezentând dividende pentru anul 1995, daune moratorii calculate în funcție de dobânzile B.R.D. și cheltuieli de judecată.
în motivare s-a arătat că, reclamanta are calitatea de acționar, în numele statului, la societatea pârâtă și pentru anul 1995 era îndreptățită să primească dividende în sumă de 6.952.476.318 lei, sumă din care nu i-au fost achitați decât 900.000.000 lei, așa încât era îndreptățită să primească și daune moratorii în sumă de 7.738.107.000 lei.
Prin sentința nr. 400/C/1999, Tribunalul Argeș a anulat ca netimbrată, acțiunea, hotărâre care, însă, a fost desființată, prin decizia nr. 13/A-C/2000, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, în urma apelului declarat de reclamantă, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe, reținându-se că se îndeplinise obligația de plată a taxei de timbru.
Reinvestit cu soluționarea cauzei Tribunalul Argeș, prin sentința nr. 679/C/2000, a admis în parte acțiunea și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 5.897.427.058 lei, reprezentând dobânzi comerciale, precum și 83.619.270 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel instanța a reținut că, dividendele solicitate au fost achitate, iar dobânzile sunt datorate în raport de taxa de scont a B.N.R.
Apelurile declarate de ambele părți au fost respinse ca nefondate de Curtea de Apel Pitești, prin decizia nr. 45/A-C/2001, instanța de control reținând, în esență, că modul de calcul al dobânzii este corect, taxa de scont reprezentând valoarea creditului la efectele de comerț, adică a creditului comercial. S-a arătat astfel că nu are loc o aplicare retroactivă a O.G. nr. 9/2000, iar dobânda este datorată de la data când datoriile comerciale lichide și plătibile în bani au devenit exigibile.
Sub aspectul pretențiilor privind obligarea la cheltuieli de judecată de 148.335.406 lei, s-a apreciat că această taxă plătită de reclamantă nefiind datorată, ea poate fi eventual restituită, dar nu poate fi recuperată de la partea căzută în pretenții.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs ambele părți, căi de atac, soluționate de Curtea Supremă de Justiție prin decizia nr. 6487/2002, în sensul admiterii recursului reclamantei și anulării, ca insuficient timbrat, a recursului pârâtei. A fost modificată decizia Curții de Apel Pitești, în sensul admiterii apelului, desființării sentinței Tribunalului Argeș și trimiterii cauzei spre rejudecare la această instanță.
în considerente, instanța de control judiciar a arătat că, reclamanta nu este îndreptățită să primească decât dobânda la vedere pentru depozitele persoanelor juridice și nu pe cea bonificată de B.R.D., care nu este stabilită de părți, și nici pe cea calculată în funcție de scontul B.N.R., pentru că ar echivala cu o aplicare retroactivă a O.G. nr. 9/2000.
S-a apreciat astfel, că se impune efectuarea unui calcul al daunelor interese moratorii cuvenite reclamantei și acesta se impune a fi făcut de prima instanță, care va avea în vedere și susținerea privind restituirea taxei judiciare de timbru.
în ceea ce privește recursul pârâtei s-a apreciat că el este nefondat față de dispozițiile legislației comerciale, privind lipsa de folosință a unei sume de bani.
Reinvestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Argeș prin sentința nr. 3114/C/2003, a admis în parte acțiunea și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei, cu titlu de dobânzi, suma de 2.102.447.941 lei și cheltuieli de judecată în sumă de 60.524.763 lei.
Instanța de fond a reținut, că în funcție de dobânda la vedere, expertiza contabilă a calculat întinderea daunelor interese moratorii și această sumă se cuvine a fi acordată reclamantei.
împotriva sentinței a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru cele ce se vor arăta mai jos:
- instanța a încălcat principiul non reformatio in pejus, îngreunând reclamantei situația în propria cale de atac în condițiile în care dispozițiile art. 315 C. proc. civ., nu erau aplicabile în cauză deoarece nu se dezlegaseră probleme de drept ci doar s-a apreciat asupra necesității administrării unei probe;
- în mod greșit nu a fost obligată la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate în cauză, aceasta constituind singura posibilitate de recuperare a sumelor plătite de reclamantă cu acest titlu.
Curtea de Apel Pitești, prin decizia nr. 87 din 3 martie 2004, a admis apelul formulat de reclamanta A.P.A.P.S. București și a schimbat sentința atacată în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei sumele de 5.897.427.058 lei dobânzi și 83.619.270 lei cheltuieli de judecată.
împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta A.V.A.S. (fostă A.P.A.P.S.) București cât și pârâta S.N.P. P. SA București, sucursala Pitești.
în recursul său, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a criticat decizia pentru că instanța de apel nu i-a acordat cheltuieli de judecată deși a achitat aceste sume, dovezile de achitare fiind primite și anulate de instanța de fond și a cerut obligarea pârâtei și la plata sumei de 144.194.033 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată - taxa judiciară de timbru și timbru judiciar.
Pârâta, prin recursul întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocă aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că instanța de apel nu a dat curs îndrumărilor date de instanța supremă prin decizia de casare și greșit a aplicat principiul "non reformatio in pejus" întrucât reclamanta a consimțit la înrăutățirea situației ei prin decizia de casare dată de Curtea Supremă de Justiție, prin aceea că nu a atacat-o prin cale extraordinară de atac (recursul în anulare nu fusese abrogat).
Examinând recursurile declarate în cauză prin prisma motivelor invocate și a prevederilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., înalta Curte constată că acestea nu sunt fondate.
în privința recursului reclamantei instanța reține că motivul invocat este neîntemeiat și că instanța de apel, făcând o corectă aplicare a legii, a respins cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată într-o sumă mai mare decât cea acordată de prima instanță, acestea din urmă fiind acordate doar pentru a da eficiență principiului "non reformatio in pejus". Instanța de apel a reținut corect că dacă reclamanta a achitat taxe de timbru ce nu erau datorate și cerute de lege, pârâta nu poate să suporte aceste cheltuieli, iar recuperarea sumelor plătite nedatorat se face în condițiile Legii nr. 146/1997 (art. 23) și a Normelor metodologice de aplicare nr. 760 din 22 aprilie 1999 (art. 30).
Recursul pârâtei, este de asemenea nefondat, întrucât instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a prevederilor legale, inclusiv a art. 315 alin. (1) C. proc. civ. și aceasta prin prisma principiilor generale de drept procesual civil și penal.
în considerentele deciziei de casare s-a arătat că reclamanta nu este îndreptățită să primească decât dobânda la vedere pentru depozitele persoanelor juridice și nu pe cea bonificată de B.R.D. și nici pe cea calculată în funcție de scontul B.N.R. și, pentru a se stabili cuantumul dobânzii, s-a indicat efectuarea unui calcul. Rezultă că instanța de casare, în momentul dezlegării problemei de drept, nu a avut reprezentarea cuantumului dobânzilor ce vor fi acordate și de aceea a și dat îndrumarea efectuării unui calcul. însă instanța de apel, constatând că instanța de fond, aplicând strict art. 315 alin. (1) C. proc. civ., a încălcat prevederile art. 315 alin. (4) și art. 296 C. proc. civ., în mod corect a schimbat sentința făcând aplicarea principiului "non reformatio in pejus".
Susținerea pârâtei-recurente că reclamanta ar fi consimțit la înrăutățirea situației ei în propria cale de atac, dedusă din aceea că reclamanta nu a atacat decizia de casare cu recurs în anulare este total eronată și neavenită pentru că legea prevede limitativ cazurile în care o hotărâre irevocabilă poate fi atacată cu o cale extraordinară de atac iar, pe de altă parte, recursul în anulare nu era la îndemâna reclamantei, titularul dreptului de a declara recursul în anulare fiind Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție.
Față de cele de mai sus înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., a respins ambele recursuri ca nefondate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 770/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 752/2005. Comercial → |
|---|
