ICCJ. Decizia nr. 859/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin cererea primită la data de 17 iulie 2003, reclamanta A.P.I. Oradea a chemat în judecată pârâta SC M. SRL Oradea pentru a fi obligată la plata sumei de 213.697.025 lei redevență restantă și la 162.629.269 lei majorări întârziere.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâta Contractul de concesiune din 1 septembrie 1995, potrivit căruia acesta din urmă, avea obligația de a plăti trimestrial redevența ce se cuvine pentru terenul înscris în C.F. nr. 2256 și C.F. nr. 2257, în suprafață de 4998 mp, situat în Oradea însă, pârâta deși a fost somată să achite redevența și majorările de întârziere, aceasta nu s-a conformat.
Pârâta prin întâmpinarea depusă la dosar, a solicitat respingerea acțiunii, întrucât la data de 22 decembrie 1999, cu adresa nr. 287 a depus la primărie o cerere prin care a cerut potrivit art. 55 din caietul de sarcini, renunțarea la concesiunea de 2500 mp din suprafața totală, începând cu data de 1 ianuarie 2000.
Prin sentința comercială nr. 554/ COM din 24 februarie 2004, Tribunalul Bihor a respins acțiunea reclamantei A.P.I. Oradea împotriva pârâtei SC M. SRL Oradea, pentru redevență și majorări, obligând reclamanta să-i plătească pârâtei 15.000.000 lei cheltuielile de judecată parțiale.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, la data de 1 septembrie 1995 între reclamantă în calitate de concedent și pârâtă, în calitate de concesionar, s-a încheiat contractul de concesiune nr. 264, privind cedarea și preluarea în concesiune a terenului înscris în C.F. nr. 2256 și 2257, în suprafață de 4998 mp, situat în Oradea în apropiere de SC A. SA.
S-a menționat în contract că, obiectul concesiunii este detaliat prin caietul de sarcini anexa unu la contract.
La art. 16 din contract se menționează că anexa unu, caietul de sarcini și anexa 2, procesul verbal de predare-primire, fac parte integrantă din contract.
La data de 22 decembrie 1999, cu adresa nr. 287, înregistrată sub nr. 114938/ R din 22 decembrie 1999, pârâta a notificat reclamantei faptul că începând cu 1 ianuarie 2000 renunță la concesiunea de 2500 mp din suprafața totală concesionată de 4998 mp, rămânând în continuare în concesiune suprafața de 2.498 mp. Renunțarea a motivat-o cu reducerea continuă a activității firmei, astfel încât utilizează numai jumătate din terenul concesionat.
La data de 6 martie 2000, Primăria Municipiului Oradea a solicitat, urmare a renunțării la concesiune, schița de dezmembrare a terenului, din care să rezulte suprafața de teren la care renunță și suprafața rămasă în concesiune, precum și căile de acces pentru ambele parcele, abia la data de 31 octombrie 2001 consiliul local a hotărât modificarea contractului de concesiune și apoi la data de 5 decembrie 2001 s-a semnat actul adițional.
întrucât discuția se poartă asupra datei de la care nu se mai datorează redevență, se vor avea în vedere prevederile caietului de sarcini, care potrivit art. 16 din contractul de concesiune, face parte integrantă din contract.
Pe lângă alte modalități de încetare a contractului, la pct. 5.4 din caietul de sarcini este prevăzută încetarea concesiunii prin renunțare, stipulându-se că, concesionarul poate renunța la concesiune. S-a mai menționat că, în acest caz, se va conveni în urma verificărilor făcute asupra aspectelor enunțate, privind continuarea sau încetarea contractului de concesiune și a măsurilor ce trebuie luate.
în pofida faptului că încă la data de 12 decembrie 1999, pârâta a notificat renunțarea la concesiune începând cu data de 1 ianuarie 2000, pentru suprafața de 2500 mp, reclamanta doar în luna martie din anul 2000 a făcut demersurile pentru renunțarea la concesiune, apoi în luna noiembrie 2000 a fost dată hotărârea consiliului local și în luna decembrie s-a încheiat actul adițional.
întrucât contractul de concesiune nu prevede obligații suplimentare pentru concesionar, în caz de renunțare la concesiune, iar modificarea cu întârziere a contractului nu se datorează culpei acestuia, instanța de fond a apreciat ca neîntemeiată cererea de plată a redevenței pentru perioada ulterioară a renunțării la concesiune.
Nemulțumită de această soluție, reclamanta a declarat apel, criticând-o în sensul reținerii greșite a datei de 1 ianuarie 2000 ca dată de la care pârâta a renunțat la o parte din suprafața de teren concesionată, rămânând în continuare în concesiune suprafața de 2126 mp.
Astfel, ulterior datei de 1 ianuarie 2000, pârâta a fost obligată la plata redevenței aferente acestei suprafețe, nefiind luată în considerare la calculul redevenței.
Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 81 din 8 iunie 2004 a respins ca nefondat apelul, reținând că în mod corect instanța de fond a avut în vedere că data de referință pentru renunțare este 12 decembrie 1999, așa încât nu se justifică obligarea pârâtei la plata redevenței pentru perioada de 1 ianuarie 2000 - 31 octombrie 2001, dată la care s-a adoptat hotărârea consiliului local.
De asemenea, instanța de apel a avut în vedere că renunțarea făcută în temeiul prevederilor contractuale a fost urmată de adoptarea de către consiliul local a unei hotărâri prin care s-a aprobat reducerea suprafeței concesionate și ulterior de încheierea unui act adițional la contractul de concesiune.
Susținerile apelantei-reclamante conform cărora pârâta nu ar fi achitat taxa de concesiune pentru suprafața redusă au fost respinse, ca nedovedite, în raport de adresa din 21 iunie 2000, prin care, pârâta aducea la cunoștința reclamantei că suma virată în contul ei, cu titlu de redevență pentru trimestrul I/2000, acoperă întregul debit.
în contra celei din urmă hotărâri, reclamanta a declarat recurs, susținând în esență că, nelegal și netemeinic instanța de apel nu a luat în considerare calculul anexat cererii de apel, privind cuantumul redevenței restante și a dobânzilor aferente suprafeței de teren de 2126 mp și a perioadei 15 decembrie 2000 - 1 noiembrie 2001 și, pe cale de consecință, recurenta a solicitat admiterea recursului în sensul admiterii în parte a acțiunii, pe care înțelege să o restrângă la suma de 272.134.612 lei, reprezentând redevență restantă și dobânzile legale aferente după scăderea a ceea ce s-a calculat în plus.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Din examinarea actelor și lucrărilor de la dosar, se constată că la data de 1 septembrie 1995 reclamanta în calitate de concedent și pârâta, în calitate de concesionar s-a încheiat contractul de concesiune nr. 264, privind cedarea și preluarea în concesiune a terenului înscris în C.F. 2256 și 2257, în suprafață de 4998 mp situat în Oradea în apropiere de SC A. SA Oradea.
Potrivit art. 16 din contractul de concesiune încheiat de părți, caietul de sarcini și P.V. de predare-primire fac parte integrantă din contract.
La data de 22 decembrie 1999, pârâta a notificat reclamanta în sensul că a înștiințat-o prin adresa nr. 287, aflată la dosar fond, că începând cu data de 1 ianuarie 2000 renunță la concesiunea de 2500 mp din suprafața totală concesionată de 4998 mp, motivat reducerea activității societății pârâte.
Urmare acestei renunțări, Primăria Municipiului Oradea a solicitat schița de dezmembrare a terenului, din care să rezulte suprafața de teren la care renunță și suprafața rămasă în concesiune, precum și căile de acces pentru ambele parcele, iar la data de 31 octombrie 2001, Consiliul Local al Municipiului Oradea a hotărât modificarea contractului de concesiune, în actul adițional semnat la data de 5 decembrie 2001 s-a semnat actul adițional.
Instanța de apel a constatat corect clauzele contractului referitoare la renunțarea la concesiune, iar modificarea cu întârziere a contractului nu-i poate fi imputată pârâtei, atâta timp cât pârâta a somat reclamanta privind renunțarea la concesiune, a unei porțiuni de teren în suprafață de 2500 mp, însă, aceasta a făcut demersurile necesare în acest sens, de abea în luna martie 2000, apoi în luna noiembrie 2001 a fost adoptată hotărârea Consiliului Local al Municipiului Oradea și în luna decembrie 2001 s-a încheiat actul adițional.
în consecință, legal și temeinic instanța de apel a apreciat ca netemeinică cererea la plata redevenței pentru perioada ulterioară renunțării la concesiune, stabilind data de referință pentru renunțare 12 decembrie 1999, așa încât apare nejustificată obligarea pârâtei la plata redevenței pentru perioada 1 ianuarie 2000 - 31 octombrie 2001, dată la care consiliul local a adoptat hotărârea de renunțare a reclamantei.
în ce privește calculul depus de reclamantă la Curtea de apel, se referă la perioada despre care s-a analizat mai sus, concluzionând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică având în vedere clauzele inserate în contractul de concesiune.
Ori, instanța de judecată nu poate acorda mai mult ci numai ce este prevăzut în contractul părților, per a contrario ar însemna încălcarea principiului consensualismul părților prevăzut de art. 969 C. proc. civ.
Așa fiind, Curtea a respins recursul reclamantei ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 836/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 806/2005. Comercial → |
|---|
