ICCJ. Decizia nr. 191/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.191/2006
Dosar nou nr. 6235/1/2005
Dosar vechi nr. 1459/2005
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj reclamanta SC S.A. Filiaşi în contradictoriu cu pârâtul V.A., a solicitat instanţei constatarea nulităţii contractului de închiriere din 8 iulie 2000 încheiat între părţi, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cereri reclamanta a susţinut că prin contractul a cărei anulare o cere, pârâtul i-a închiriat o serie de bunuri necesare desfăşurării activităţii, actul fiind întocmit fără consimţământul valabil al părţii ce se obligă, în sensul că la încheierea actului societatea a fost reprezentată tot de pârâtul V.A.
Acţiunea a fost precizată ulterior de către reclamantă care a invocat ca motiv de nulitate şi cauza ilicită şi falsă a contractului de închiriere întrucât actul a fost întocmit în scopul prejudicierii societăţii cu încălcarea dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. b), g) şi k) din C.A.P.
Tribunalul Dolj, secţia comercială şi contencios administrativ, prin sentinţa nr. 1309 din 17 noiembrie 2004 a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei.
Prima instanţă a reţinut, cu referire la lipsa consimţământului intimatului, că la încheierea contractului societatea a fost în mod legal reprezentată, pârâtul având şi calitatea de preşedinte al consiliului de administraţie al societăţii, potrivit art. 8 lit. j) din contractul de administrare şi gestionare a patrimoniului conform căruia pârâtul era mandatat să încheie acte juridice cu terţii.
S-a mai reţinut că societăţii reclamante nu i-a fost adus nici un prejudiciu în condiţiile în care contractul de închiriere nu a fost executat, nu s-a perceput chirie de la societate şi nici nu a fost înregistrat în evidenţele contabile ale acesteia.
Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. b), g) şi k) din C.A.G.P., raportat la dispoziţiile art. 20.1 din statutul societăţii, prima instanţă a constatat că acestea privesc antrenarea răspunderii organului de conducere şi nu constituie motive de nulitate absolută sau relativă în sensul arătat de reclamantă, neaducând atingere valabilităţii actului juridic la momentul încheierii.
Nu s-a putut reţine nici cauza ilicită şi nici cauza falsă ca motive de nulitate, faţă de împrejurarea că pârâtul nu a încălcat nici o dispoziţie legală imperativă, de ordine publică sau bunele moravuri, dimpotrivă pârâtul nu a solicitat plata pentru bunurile puse la dispoziţia societăţii.
Împotriva sentinţei de fond a declarat apel reclamanta SC S.A. Filiaşi criticile vizând netemeinicia şi nelegalitatea soluţiei pronunţate.
Reclamanta a susţinut în esenţă că în cauză nu a existat consimţământul valabil exprimat al societăţii la încheierea contractului, pârâtul având o dublă calitate la acea dată şi, în consecinţă în mod greşit instanţa de fond a apreciat că acesta putea să exprime un consimţământ valabil în calitate de preşedinte al reclamantei, situaţie contrară dispoziţiilor C.A.G.P. şi statutului societăţii.
Prin Decizia nr. 47 din 15 februarie 2005, Curtea de Apel Craiova, secţia comercială a admis apelul reclamantei, a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a admis acţiunea şi a constatat nulitatea absolută a contractului de închiriere din 8 iulie 2000.
S-a reţinut astfel că pârâtul, în calitate de preşedinte al societăţii nu a angajat în mod valabil cooperativa într-o operaţiune patrimonială, întrucât potrivit dispoziţiilor statutare, semnătura acestuia trebuia însoţită de semnătura contabilului şef sau locţiitorilor acestora, ori prin contractul de închiriere pârâtul a angajat cooperativa în raporturi juridice patrimonial, fără semnătura contabilului şef.
În mod greşit instanţa de fond a interpretat dispoziţiile art. 966 – 968 C. civ., în speţă, contractul de închiriere fiind încheiat cu încălcarea dispoziţiilor art. 20.3 din statut, situaţie ce atrage nulitatea actului astfel încheiat.
Împrejurarea că pârâtul a stabilit unilateral chiria şi a ascuns existenţa contractului câtă vreme a fost preşedinte al cooperativei a fost calificată de instanţa de apel ca o atitudine imorală.
Scopul contractului a fost vădit ilicit cu referire la obţinerea unor sume de bani de către pârât cu titlu de chirie stabilită unilateral de pârât.
Împotriva deciziei pronunţată în apel a declarat recurs pârâtul V.A. care a invocat motive de nelegalitate şi netemeinicie a deciziei recurate şi a solicitat în fond, după admiterea recursului, menţinerea soluţiei primei instanţe.
Recursul nu a fost motivat în drept.
Criticile formulate de recurent vizează în principal interpretarea greşită a probatoriului administrat în cauză, precum şi încălcarea dispoziţiilor statutare cu referire la mandatul preşedintelui cooperativei de a angaja societatea în relaţii patrimoniale cu terţii.
Recurentul a susţinut că la data semnării contractului în societate nu era angajat direct un contabil ce ţinea evidenţa, astfel că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că semnătura sa trebuia însoţită de cea a contabilului şef, acesta neexistând în statul de funcţii al societăţii.
Contractul de închiriere a fost încheiat conform legii, cu respectarea atât a statutului societăţii cât şi C.A.G.P.
În mod greşit instanţa a apreciat aspectul imoral şi ilicit al contractului, în condiţiile în care contractul a fost încheiat în luna iulie 2001, iar pârâtul a fost înlocuit în luna august 2001, timp în care nu putea încasa chiria.
Cu referire la înregistrarea contractului în evidenţele contabile ale societăţi, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că la registrul general în anul 2000 figurează un alt înscris, în realitate contractul fiind încheiat în anul 2000.
Recursul este nefondat.
Având în vedere că în calea de atac a recursului instanţa este ţinută a analiza motivele de nelegalitate a deciziei atacate, recurentul invocând în principal motive de netemeinicie. Înalta Curte, în temeiul art. 306 C. proc. civ., va analiza singura critică ce poate fi încadrată în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi anume interpretarea greşită a dispoziţiilor legale cu referire la cauzele de nulitate ce au stat la baza pronunţării deciziei în apel.
Susţinerile recurentului cu privire la critica de nelegalitate adusă mandatului său nu pot fi primite, întrucât acestea au fost formulate odată cu concluziile scrise, deci după împlinirea termenului prevăzut de dispoziţiile art. 303 C. proc. civ., pentru motivarea recursului.
Din analiza lucrărilor din dosar se constată că recurentul în calitate de preşedinte al consiliului de administraţie a încheiat cu sine însuşi, un contract de închiriere privind utilaje ce urmau a fi puse la dispoziţia societăţii.
Împrejurarea că respectivul contract angaja societatea într-o activitate patrimonială, respectiv aceea de a achita chiria pentru bunurile închiriate, este de natură să creeze prezumţia să semnătura preşedintelui consiliului de administraţie nu era suficientă în raport de prevederile statutare ale societăţii, ce obliga însoţirea semnăturii sale de cea a contabilului şef.
Susţinerea recurentului că nu există pe statul de funcţii al societăţii o atare funcţie este combătută tot de către recurent când afirmă că exista un contabil ce ţinea evidenţa. Deci, în mod firesc prevederile statutare făceau referire la acea funcţie.
Împrejurarea că recurentul nu a făcut public contractul de închiriere, dar a înţeles să solicite chiria la un termen de aproximativ 3 ani de la încheierea acestuia, este de asemenea o circumstanţă care, aşa cum în mod corect a apreciat şi instanţa de apel, conduce la calificarea cauzei ca imorală, cauză ce conduce implicit la nulitatea actului astfel întocmit.
În mod corect instanţa de apel a apreciat cu privire la dispoziţiile art. 966 – 968 C. civ. incidente în speţă.
Astfel, în mod cert contractul de închiriere a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor din statut, respectiv art. 20.3, statut ce reprezintă legea de organizare şi funcţionare a societăţii.
Împrejurarea că recurentul a stabilit unilateral o chirie care angaja societatea patrimonial, că a ascuns acest lucru societăţii, precum şi faptul că recurentul a utilizat acest înscris, înăuntrul termenului de prescripţie, în faţa autorităţilor, solicitând instanţelor restituirea sumelor de bani reprezentând chirie nepercepută, toate acestea conduc la o apreciere ca imorală a conduitei recurentului care, invocând propria culpă încearcă recunoaşterea unui drept dobândit cu încălcarea normelor legale.
Pentru aceste motive, Înalta Curte va da eficienţă dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., şi pe cale de consecinţă va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul V.A. împotriva deciziei nr. 47 din 15 februarie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 195/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 190/2006. Comercial → |
|---|
