ICCJ. Decizia nr. 195/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.195/2006
Dosar nou nr. 8882/1/2005
Dosar vechi nr. 2124/2005
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanţii C.L.C.S. şi P.C.S. au chemat în judecată SC C.G. SRL Oradea şi au solicitat ca prin sentinţa care se va pronunţa să se constate rezilierea contractului de închiriere, să se dispună evacuarea pârâtei din imobilul deţinut în baza acestui contract şi obligarea acesteia la plata sumei de 721.549.397 lei chirie şi majorări de întârziere.
Tribunalul Bihor, prin sentinţa nr. 2448 din 20 aprilie 2004 a respins acţiunea cu motivarea că pârâta a devenit titulara dreptului de exploatare a parcării auto din litigiu în baza sentinţei nr. 504/2002, dreptul său fiind intabulat pentru o perioadă de 25 ani, conform contractului de concesiune din 4 iulie 2003. S-a mai reţinut de instanţa de fond, că prin sentinţa nr. 811/2001, C.L.C.S. a fost obligat să-i vândă societăţii pârâte spaţiul comercial „parcare auto", iar cu ocazia punerii în executare a acestei sentinţe s-a constatat că spaţiul comercial a trecut în proprietatea SC C.G. SRL Oradea.
Sentinţa nr. 2448 din 2 decembrie 2004, pronunţată de Tribunalul Bihor, a fost apelată de reclamanţii C.L.C.S. şi P.C.S., iar Curtea de Apel Oradea, prin Decizia nr. 52 din 19 aprilie 2005, a respins ca nefondat apelul. Curtea, a înlăturat criticile aduse sentinţei stabilind că raporturile de locaţiune au încetat anterior datei introducerii acţiunii, când fostul chiriaş era deja proprietarul spaţiului care a făcut obiectul închirierii. În aceste condiţii s-a stabilit că şi cererea de evacuare este neîntemeiată, proprietarul spaţiului având dreptul de a se bucura de toate atributele acestui drept. În privinţa cererii de obligare la plata chiriei aferente perioadei septembrie 2001 – septembrie 2003, Curtea de apel a apreciat că pretenţiile se situează după data încetării raporturilor de locaţiune dintre părţi. A fost înlăturat şi motivul de apel care privea admiterea unei acţiuni prin sentinţa nr. 889/2002 a Tribunalului Bihor, pe motivul că avea un obiect identic, stabilindu-se că în acea cauză era indicat un alt contract de închiriere şi o altă parte în proces.
Împotriva deciziei pronunţată în apel au declarat recurs, P.C.S. şi C.L.C.S., pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul căruia a solicitat admiterea recursului şi în fond, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
Primul motiv de recurs vizează nesocotirea de către instanţele care au soluţionat cauza a voinţei comune a părţilor, reglementată de art. 977 C. proc. civ., prin faptul că prin art. 6 din contract, intenţia părţilor contractante a fost de a minimaliza rolul instanţelor în rezoluţiunea contractului prin inserarea unui pact comisoriu. Potrivit opiniei autorilor, interpretarea contractului presupunea stabilirea voinţei reale a părţilor şi acest lucru nu se putea analiza prin interpretarea literară a art. 6 din contract.
A doua critică priveşte încălcarea art. 982 C. civ., în sensul că prevederile art. 6 din contract trebuiau interpretate prin prisma art. 3, conform căruia contractul se prelungeşte automat dacă una din părţi nu-şi manifestă intenţia de a-l rezilia. per a contrario, recurenţii au considerat că în eventualitatea în care una din părţi şi-ar fi manifestat intenţia de a pune capăt relaţiei contractuale, acesta era rezolvit de drept. Recurenţii au susţinut că au notificat intimatei refuzul de a prelungi contractul.
Recursul este nefondat.
Articolul 304 C. proc. civ. stabileşte că modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate (pct. 9) când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Examinând primul motiv de recurs prin prisma nelegalităţii invocată de recurenţi, se constată că autorii recursului au pus în discuţie prioritatea voinţei reale a părţilor aşa cum se desprinde din dispoziţiile art. 977 C. civ., citate de aceştia. În concret, recurenţii s-au referit la prevederile art. 6 din contract, prin care s-a stabilit că „neplata chiriei la termenul stabilit în prezentul contract duce la rezilierea lui". Aceste prevederi prin conţinutul lor nu fac decât să reproducă regula cuprinsă în C. civ. potrivit căreia „Condiţia rezolutorie este subînţelesă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz că în cauză părţile au stipulat un pact comisoriu de gradul I, potrivit căruia rezoluţiunea îşi păstrează caracterul său judiciar întrucât „Într-acest caz, contractul nu este desfiinţat de drept" (art. 1021 C. civ.).
Revenind la dispoziţiile art. 977 C. civ. citate de recurenţi se constată că prin acesta s-a stabilit o regulă generală prin care se precizează că „interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literar al termenelor". Textul are în vedere rolul voinţei reale a părţilor care are ca punct de sprijin voinţa juridică astfel cum aceasta este delimitată prin noţiunea de cauză a actului juridic, adică acel context în care voinţa părţilor capătă semnificaţia juridică.
În consecinţă, în lipsa unei dovezi contrare, manifestarea de voinţă, mai precis, forma în care acesta se prezintă este singura realitate dovedită şi, ca urmare, aceasta corespunde voinţei reale.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs se invocă încălcarea dispoziţiilor art. 982 C. civ., potrivit căruia „toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecărei înţelesul ce rezultă din actul întreg". În argumentarea acestei încălcări, autorii au susţinut existenţa legăturii între art. 3 şi 6 din contract.
Critica din cel de-al doilea motiv nu a constituit şi motiv de apel ori în condiţiile în care nu este vizată o dispoziţie de ordine publică, iar recurenţii au avut deja la îndemână o cale de atac devolutivă, nu s-ar putea examina omisso medio această critică.
Este totuşi evident că dispoziţiile art. 982 C. civ., pun în valoare „întregul" pe care îl reprezintă clauzele unui contract. Iar dacă s-ar pune în discuţie şi art. 3 raportat la art. 6 din contract, această interpretare nu duce la o altă concluzie în legătură cu stipulaţia pactului comisoriu de gradul I. Cel mult s-ar reţine contradicţia dintre capătul de cerere referitor la rezilierea contractului şi susţinerea din acest motiv potrivit căruia contractul a fost „reziliat tot automat, adică deplin drept".
În consecinţă, se constată că nu sunt motive de nelegalitate care să atragă casarea sau modificarea deciziei instanţei de apel, astfel că urmează ca în conformitate cu art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtele P.C.S. şi C.L.C.S., împotriva deciziei nr. 52/ C din 19 aprilie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 20/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 191/2006. Comercial → |
|---|
