ICCJ. Decizia nr. 1947/2006. Comercial
| Comentarii |
|
Prin sentința comercială nr. 13119 din 30 noiembrie 2004, Tribunalul București, secția a VI-a comercială a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei SC M.A.G.C. invocată de pârâta A.V.A.S. București și a respins, ca nefondată acțiunea în pretenții formulată de reclamantă, reținând în raport de probele administrate că pârâta nu are culpă contractuală.
împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și solicitând schimbarea hotărârii în sensul admiterii acțiunii.
Intimata pârâtă a reiterat excepția invocată la fond privind lipsa calității procesuale active a reclamantei.
Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin decizia comercială nr. 744 din 14 noiembrie 2005 a admis apelul declarat și a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata sumei de 14.989.047.040 lei, cu titlu de despăgubiri și la cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, a reținut că pârâta nu a mai insistat în susținerea excepției, iar pe fond, în calitate de vânzător nu și-a îndeplinit integral obligațiile asumate prin contractul de vânzare cumpărare de acțiuni din 18 februarie 2000, încheiat între părți, respectiv obligația de informare corectă și completă, rezultată din art. 7.4.2 alin. (2). Potrivit acesteia trebuia să prezinte reclamantei cumpărătoare toate debitele societății mai mari de 100 milioane lei, prin evidențierea lor în anexa 9, iar în anexa 10, toate litigiile în care societatea comercială supusă privatizării era pârâtă.
Sub acest aspect, a reținut că reclamanta a suferit un prejudiciu în valoare de 471.680 dolari S.U.A., echivalent cu suma la care societatea comercială privatizată a fost obligată la plata către o altă societate, deoarece orice pierdere sau profit se reflectă implicit și în patrimoniul acționarului majoritar, ori reclamanta dacă ar fi fost informată corect cu privire la contractul încheiat și situația litigioasă în care se afla societatea ar fi putut contracara efectele negative prin ajustarea ulterioară a contractului, prin intermediul actelor adiționale, pârâta care este un vânzător profesionist neputându-se prevala de lipsa de diligență a cumpărătorului.
S-a mai arătat că surprinderea consimțământului acesteia, prin dol prin reticență, nu se constituie de ipso în cauză de anulare a contractului sau de rezoluțiune a vânzării, în ultima situație, cumpărătorul având deschisă calea între acțiunea redhibitorie și acțiunea estimatorie, în cadrul obligației vânzătorului de garanție pentru viciile bunului vândut, încât instanța de fond trebuia să analizeze susținerile reclamantei.
împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâta invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.
în privința excepției lipsei calității procesuale active a arătat că a fost invocată dar instanța de apel nu a analizat-o efectiv reținând că neformulând apel rezultă că recurenta pârâtă a renunțat la susținerea acesteia ceea ce nu este real deoarece, pe de o parte, aceasta nu putea să apeleze o hotărâre care îi era favorabilă, iar pe de altă parte, excepția trebuia calificată ca o aderare la apel în sensul art. 293 alin. (1) C. proc. civ., excepțiile de ordine publică putând fi invocate oricând, chiar de către instanță din oficiu și în orice stare a pricinii.
Cât privește lipsa calității procesuale active a reclamantei rezultă fără echivoc că aceasta este terț față de convenția încheiată la 21 iulie 1998 între SC L. SA și SC R.R.E.R. SRL, care nu constituie cauza celuilalt contract de privatizare, încheiat între părți și nu sunt interdependente.
Pe fond, a susținut în cadrul motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. că hotărârea cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, deoarece deși instanța reține că la data încheierii contractului de privatizare nu se putea vorbi de un litigiu pe rol de natură a fi evidențiat în anexele 10 și 11 la contract, se poate afirma că exista o situație litigioasă, iar A.V.A.S. București a recunoscut faptul că, în evidențele contabile ale societății, nu s-a evidențiat contractul deși, în realitate aceasta a făcut doar referire la considerentele deciziei civile nr. 7/2002 a Curții de Apel Craiova.
Totodată, instanța de apel deși recunoaște că în speță nu se pune problema dolului prin reticență, critică însă hotărârea instanței de fond pe care o consideră nelegală apreciind că instanța, în mod nelegal, a refuzat să analizeze susținerile reclamantei cu privire la existența dolului.
O altă critică, încadrată în art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se referă la faptul că instanța de apel a schimbat înțelesul vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, deoarece a transformat acțiunea reclamantei într-o acțiune în constatare a neîndeplinirii de către A.V.A.S. a obligației de informare cu privire la situația economico-financiară a SC L. SA la momentul privatizării deși reclamanta a solicitat obligarea acesteia la repararea prejudiciului suferit, iar în cadrul acțiunii în realizare, reclamanta era obligată să facă dovada și instanța să analizeze dacă aceasta a suferit vreun prejudiciu.
Astfel, din probe rezultă că societatea comercială a fost obligată să prelucreze materia primă pusă la dispoziție, iar în caz de refuz să plătească contravaloarea materiei prime, ori plătind contravaloarea, societății i-a rămas materia primă, ceea ce nu reprezintă un prejudiciu ci o mișcare în patrimoniul societății.
Prin ultima critică, întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a invocat încălcarea legii arătând, în esență, că instanța de apel și-a bazat soluția pe prezumția de rea credință deși proba este admisibilă, doar în cazul în care și proba cu martori este admisibilă, ceea ce în speță nu este cazul față de obiectul și natura cauzei, raportarea la art. 1356 C. civ. fiind formală, ori, există reglementări legale speciale ignorate de instanța de apel.
Sub acest aspect, a arătat că legiuitorul a lăsat posibilitatea potențialilor investitori să efectueze propriul raport de expertiză al societății supuse privatizării sub condiția solicitării scrise și a semnării unui angajament de conformitate, potrivit art. 14 pct. 9 din Legea nr. 99/1999 și art. 3.15 - 3.99 din H.G. nr. 450/1999.
Potrivit acestor dispoziții legale în cazul solicitării și cu respectarea condiției, autoritatea publică implicată în privatizare era obligată să asigure accesul la date și informații de tipul celor pretinse ceea ce reclamanta însă nu a solicitat.
Singura situație în care instituția publică implicată putea fi obligată să răspundă era acordarea unei garanții pentru repararea prejudiciului conform art. 14 pct. 9 teza a II-a, cauzat prin faptul că societatea este ținută să îndeplinească o obligație ca rezultat al unor fapte care nu au fost dezvăluite dar au existat la data încheierii contractului, clauză de garanție care nu a fost însă prevăzută în contractul părților.
Conform clauzei 7.5 din contract și a declarației conducerii SC L. SA, la data semnării contractului, societatea nu era parte în alte litigii în afara celor evidențiate în anexele 10 și 11, iar suma solicitată cu titlu de despăgubiri nu putea figura în anexa 9, contractul fiind în derulare.
Mai mult, conform clauzei 14.1 din contract, în perioada cuprinsă între data contractului și data transferului dreptului de proprietate asupra acțiunilor, cumpărătorul avea dreptul să notifice vânzătorului orice eveniment care putea antrena răspunderea societății, ceea ce, de asemenea, nu a făcut și nici cu ocazia încheierii actului adițional la contract încheiat la 30 ianuarie 2002.
Recursul este fondat în limitele și pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
în privința excepției lipsei calității procesuale pasive se constată că în baza caracterului devolutiv al apelului, instanța de apel era, într-adevăr, obligată să analizeze motivele de apel formulate de reclamantă și corelativ și apărările făcute de intimata pârâtă la fond, fără a i se putea aduce o critică însă în ceea ce privește neaplicarea dispozițiilor legale privitoare la aderarea la apel a pârâtei, în lipsa unei cereri acestea nefiind incidente.
Pe de altă parte, excepția este însă nefondată, deoarece obligația de informare își are izvorul în contractul de privatizare, în care intimata pârâtă figurează ca parte astfel că, există identitate între titularul obligației și pârâtă, care este legitimată procesual.
Referitor la fondul cauzei primele critici subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., se constată că sunt neîntemeiate, deoarece hotărârea este motivată și nu se poate reține că aceasta conține motive contradictorii fiind respectate dispozițiile art. 261 C. proc. civ., iar susținerea că instanța de apel a denaturat obiectul acțiunii nu se încadrează în motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. și nici nu este real instanța de apel soluționând apelul cu respectarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., dar cu încălcarea dispozițiilor art. 969 C. civ., potrivit căruia hotărârile au putere de lege între părți și ale legislației aplicabile contractului de privatizare, în vigoare la încheierea acestuia.
Pretinsa necomunicare a debitului de 461.680 dolari S.U.A. datorat de SC L. SA către SC R.R.E.R. SRL, intimatei reclamante trebuie raportată la obligațiile expres prevăzute prin contractul de privatizare al părților și în raport de legislația aplicabilă contractului respectiv O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 99/1999, respectiv H.G. nr. 450/1999 și care constituie conținutul obligației de informare.
Potrivit art. 7.4.2. din contractul de privatizare recurenta pârâtă s-a obligat să prezinte intimatei reclamante în anexa 9 la contract toate debitele societății mai mari de 100 milioane lei, iar în anexa 10 la contract toate litigiile în care societatea supusă privatizării era parte, în concordanță cu legile mai sus evocate și care prevăd că dosarul de prezentare va cuprinde lista litigiilor cu o valoare mai mare de 500 milioane lei.
Totodată, potrivit art. 14 pct. 9 din Legea nr. 99/1999 de modificare a O.U.G. nr. 88/1997 și a art. 3.95 - 3.94 din H.G. nr. 450/1999 s-a prevăzut obligația instituției publice implicată de a asigura accesul potențialului cumpărător la date și informații dacă a formulat o cerere scrisă în acest sens, iar prin art. 14 pct. 9 teza a II-a s-a mai prevăzut și posibilitatea încheierii unei convenții de acordare a unei garanții pentru situația prejudiciilor cauzate cumpărătorului prin faptul că societatea privatizată este ținută să răspundă să îndeplinească o obligație de rezultat al unor fapte care nu au fost dezvăluite dar au existat la data încheierii contractului, clauză care nu este însă cuprinsă în contractul în litigiu.
Analizând deci, în limitele arătate convenția și cu respectarea dispozițiilor art. 969 C. civ. modul cum recurenta pârâtă și-a îndeplinit obligația de informare se constată că la data încheierii contractului de privatizare din 18 februarie 2000, contractul de procesare materie primă încheiat între SC L. SA și SC R.R.E.R. SRL era în derulare, iar creanța acesteia din urmă nu era certă, decizia Curții de Apel Craiova nr. 7 din 15 februarie 2002, fiind pronunțată ulterior.
Prin urmare, nu se poate pune, nicicum, problema obligației de evidențiere în anexele 9, 10 și 11 la contractul de privatizare a vreunui debit legat de acest contract și nici a litigiului care încă nu se născuse, încât reținerea instanței de apel că s-a omis informarea cu privire la situația litigioasă și menționarea contractului în dosarul de prezentare este în afara contractului, dispozițiilor legale sus-evocate și a probelor nerezultând că intimata reclamantă ar fi solicitat, în scris, pe bază de declarație de confidențialitate și alte date și informații suplimentare cu privire la societate.
Cât privește dolul prin reticență, instanța de apel nu a făcut o analiză a acestei susțineri ci doar o referire critică la soluția instanței de fond care a reținut că vicierea consimțământului ar putea fi analizată doar în cadrul unei acțiuni în anulare, ceea ce desigur că nu constituie singura cale pe care o poate alege cumpărătorul așa cum bine s-a precizat dar conform art. 960 alin. (2) C. civ., dolul trebuie dovedit.
Ori, intimatul pârât nu a făcut nici o dovadă încât reținerea obligației nu are un suport legal nici din acest punct de vedere.
Totodată, o condiție a răspunderii contractuale o constituie prejudiciul cert ori, pe de o parte, nu se poate reține că prejudiciul este echivalent cu suma la care a fost obligată societatea privatizată deoarece această obligație are ca suport contractul neexecutat de aceasta prin nerestituirea materiei prime aparținând celeilalte societăți, în urma procesării, iar pe de altă parte, influența economică negativă asupra drepturilor intimatului reclamant ca acționar la societatea în cauză, la care s-a raportat instanța de apel, nu are caracter cert, nefăcându-se nici o dovadă în acest sens.
Față de cele arătate, soluția instanței de apel a fost supusă criticilor subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., încât în baza art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. civ., recursul a fost admis și decizia modificată în sensul respingerii apelului formulat de reclamantă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1951/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1944/2006. Comercial → |
|---|
