ICCJ. Decizia nr. 1951/2006. Comercial
| Comentarii |
|
Prin sentința nr. 727 din 4 aprilie 2001 Tribunalul Cluj a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamantul M.V. împotriva pârâtei SC C. SA; a obligat pârâta la 1.830.820.377 lei din care 840.182.868 lei cu titlu de obligație fixă și 169.682.057 lei dobândă C.E.C. calculată la această sumă pentru perioada 1 ianuarie 1992 - 27 noiembrie 2000; la 76.961.430 lei cu titlu de eficiență economică a invenției pentru perioada 01 ianuarie 1992 - 01 iunie 2000 și 343.994.022 lei dobândă la această sumă pentru perioada 01 noiembrie 1992 - 28 februarie 2001; la 400.000.000 lei cu titlu de avantaje sociale ale investiției; a obligat pârâta să nu mai folosească "metoda de încărcare a corpurilor abrazive în vederea arderii" cuprinsă în certificatul de inventator eliberat reclamantului ca autor; a respins ca rămasă fără obiect cererea reclamantului de obligare a pârâtei la transmiterea drepturilor acesteia asupra invenției în calitate de titulară a brevetului de invenție sus arătat; a respins celelalte pretenții bănești ale reclamantului cât și cererea lui de obligare a pârâtei la suportarea a 1 părți din impozitul asupra drepturilor bănești ale reclamantului acordate prin prezenta sentință; a compensat cheltuielile de judecată ale părților.
Curtea de Apel Cluj prin decizia civilă nr. 166 din 12 septembrie 2001 pronunțată în dosarul nr. 3607/2001 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC C. SA, aceasta fiind obligată la 15.000.000 lei cheltuieli de judecată.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, înregistrat inițial sub nr. 9404/2001 la secția comercială a Curții Supreme de Justiție.
La 4 aprilie 2003 prin încheierea nr. 2093/2003 Curtea Supremă de Justiție, secția comercială a scos cauza de pe rol și a transmis-o secției civile.
Secția civilă a înaltei Curți de Casație și Justiție prin decizia nr. 1255 din 12 februarie 2004 a admis recursul declarat de pârâtă, a casat decizia pronunțată în apel precum și sentința Tribunalului Cluj și a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal, ca instanță comercială.
Prin sentința civilă nr. 3558 din 23 septembrie 2004 pronunțată în dosarul nr. 5241/2004 Tribunalul Cluj a respins acțiunea ca urmare a admiterii excepției prescripției extinctive a dreptului la acțiune.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul, acesta fiind înregistrat la Curtea de Apel Cluj sub nr. 13126/2004 și recalificat ca fiind apel.
Apelul a fost soluționat prin decizia nr. 68 din 9 februarie 2005 în sensul că acesta a fost admis, iar sentința civilă nr. 3558/2004 a Tribunalului Cluj a fost anulată, Curtea de Apel reținând că în mod greșit tribunalul a considerat ca fiind prescris dreptul la acțiune pentru despăgubiri pentru toată perioada anterioară sesizării instanței.
Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 208 din 13 iulie 2005, evocând fondul cauzei a admis în parte acțiunea; a obligat pârâta să plătească reclamantului 27.636,8 lei (RON) reprezentând echivalentul sumei de 276.368.973 lei (ROL) cu titlu de despăgubiri pentru folosirea invenției pe perioada 29 aprilie 1994 - 31 decembrie 1996; a obligat pârâta la plata dobânzii legale calculată asupra sumei cu titlu de despăgubiri începând cu data pronunțării deciziei 13 iulie 2005 și până la achitarea integrală a sumei; a respins celelalte capete de cereri și a obligat pârâta la cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel instanța a reținut în raport de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., că cererea reclamantului privind acordarea drepturilor bănești rezultate din aplicarea invenției este limitată la anul 1996 și îndreptățirea acestuia la despăgubiri se rezumă la perioada 29 aprilie 1994 - 31 decembrie 1996, conform deciziei civile nr. 68 din 9 februarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Cluj; că pârâta a utilizat în procesul de producție brevetul al cărui autor este reclamantul; că în lipsa unei dispoziții legale care să facă aplicarea dispozițiilor art. 67 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, este justificată utilizarea metodei de calcul prevăzută de Legea nr. 64/1991 pentru drepturile bănești aferente perioadei de utilizare a invenției anterior intrării în vigoare a acestei legi și că acestea sunt în sumă de 276.368.973 lei ROL.
S-a mai reținut că obligația privind plata despăgubirilor devine exigibilă la data pronunțării deciziei, respectiv 13 iulie 2005, dată de la care pârâta datorează dobânzile legale asupra sumei datorate, că cererea privind obligarea pârâtei să încheie contract cu reclamantul nu se mai justifică.
împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul M.V. cât și pârâta SC C. SA.
în dezvoltarea în fapt a motivelor de recurs reclamantul M.V. a susținut în esență că suma de 276.368.973 lei (ROL) la care a fost obligată pârâta provine din calculul expertizei contabile judiciare, că la această sumă trebuia adăugată și suma de 213.333.334 lei pentru "avantaje sociale" ce le-a adus brevetul de invenție și că raportat la aceste sume dobânzile cuvenite pentru 2001 - 2005 se ridică la 647.978.987 lei conform anexei, că instanța de apel trebuia să aibă în vedere raportul de expertiză întocmit în dosarul nr. 13126/2004 și să acorde despăgubirile pentru perioada 29 aprilie 1994 - 29 aprilie 1997 și în continuare pentru perioada 29 aprilie 1997 - 26 octombrie 2000, dată la care pârâta a renunțat la brevet și că drepturile cuvenite reclamantului calculate de expertul B.I. se ridică la 4.748.308.491 lei, sumă la care trebuie obligată pârâta.
S-a mai invocat că instanța de apel greșit a acceptat numai suma de 38.600.000 lei ROL cu titlu de cheltuieli de judecată, deoarece acestea se ridicau la suma de 63.650.000 lei, conform centralizatorului depus la dosar și că s-a înscris eronat 3,86 RON în loc de 3860,0 lei RON.
Recurenta SC C. SA și-a fundamentat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susținând în esență că instanța de apel nu a ținut seama de îndrumările obligatorii date de înalta Curte de Casație și Justiție de a fi completat adecvat probatoriul pentru a se stabili în ce măsură a folosit brevetul reclamantului în vederea stabilirii cu exactitate a drepturilor bănești pretinse de autorul brevetului, că instanța nu a ținut cont de expertiza tehnică efectuată în cauză, dând eficiență unor probe indirecte, că pârâta nu a folosit brevetul de invenție, ci așa cum a constatat și expertiza tehnică, doar metoda de stivuire a plăcilor abrazive, primită sub licență și cea rezultată din contractele de cercetare încheiate de pârâtă cu instituții de profil, că elementele de noutate revendicate în brevet, așa cum s-a stabilit prin expertiza tehnică întocmită de I.D. nu se regăsesc în tehnologia care se aplică încă din 1982 în SC C. SA, astfel că nu există nici o dovadă a aplicării invenției.
S-a mai arătat că expertiza contabilă a făcut calcule eronate, stabilind sume exagerate privind utilizarea invenției și având la bază elemente despre care pârâta nu are cunoștință și care nu există în fapt.
Recursul a fost înregistrat pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. 2693/2005.
Prin încheierea nr. 5907 din 13 decembrie 2005 înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a scos cauza de pe rol și a trimis dosarul la secția comercială a înaltei Curți de Casație și Justiție.
Dosarul a fost înregistrat la înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială sub nr. 1781/1/2006.
Recurentul-reclamant M.V. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat de pârâtă.
Recursurile sunt nefondate.
Examinând cererea de recurs formulată de reclamant se constată că acesta nu și-a încadrat juridic motivele de recurs pentru a face posibil controlul judiciar.
Motivele de casare sau modificare a unei hotărâri ce se pot invoca pe calea extraordinară de atac a recursului sunt prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și acestea vizează aspecte de nelegalitate.
Cererea reclamantului prin care s-au solicitat drepturile bănești și pentru perioada 29 aprilie 1997 - 26 octombrie 2000 apare ca nelegală în raport de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., încât corect instanța a analizat cererea privind acordarea drepturilor bănești rezultate din aplicarea invenției numai în limitele în care reclamantul a investit inițial instanța, respectiv numai pentru perioada 29 aprilie 1994 - 31 decembrie 1996.
Restul motivelor de recurs ce vizează conținutul probator al expertizelor și starea de fapt reținută de Curtea de apel nu sunt susceptibile de a fi încadrate în vreunul din cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Acestea se circumscriu aspectelor de netemeinicie și nu de nelegalitate a hotărârii atacate încât nu pot fi cenzurate în recurs.
Critica privind neacordarea în totalitate a cheltuielilor de judecată, conform centralizatorului existent la dosar țin de aprecierea probelor, încât nu se încadrează în nici unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar înscrierea eronată a sumei în RON poate fi îndreptată în condițiile art. 281 C. proc. civ.
Recursul pârâtei este nefondat. Critica fundamentată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este neîntemeiată, întrucât instanța de trimitere s-a conformat îndrumărilor date de instanța de control judiciar pentru corecta stabilire a situației de fapt, dispunând administrarea de probe, respectiv completarea raportului de expertiză și examinând apărările părților.
Critica recurentei referitoare la situația de fapt reținută prin raportul de expertiză tehnică, nu se încadrează în nici unul din cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Așa cum au fost inserate, restul criticilor vizează aspecte legate de netemeinicia hotărârii recurate. Ori în condițiile abrogării art. 304 pct. 11 C. proc. civ. nu mai există temei legal pentru cenzurarea în recurs a aspectelor menționate, situație în care hotărârile anterioare nu mai pot fi supuse controlului judiciar din acest punct de vedere.
Chiar și referirile la forța probantă ce trebuie acordată unor probe se circumscriu aspectelor de netemeinicie iar nu de nelegalitate a hotărârii atacate.
Pentru considerentele expuse în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recursurile declarate de reclamantul M.V. și pârâta SC C. SA au fost respinse ca nefondate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1953/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1947/2006. Comercial → |
|---|
