ICCJ. Decizia nr. 207/2006. Comercial

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr.207/2006

Dosar nr. 3704/2005

Şedinţa publică din 20 ianuarie 2006

Asupra contestaţiei în anulare de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 7431 din 8 octombrie 2003, pronunţată de Judecătoria Ploieşti a fost admisă în parte acţiunea formulată de S.N.P. P., iar pârâta C.F.R. M. SA, sucursala Iaşi, a fost obligată să-i plătească suma de 14.801.528 lei contravaloare marfă lipsă la destinaţie, cu cheltuieli de judecată.

Prin aceeaşi sentinţă s-a respins acţiunea reclamantei formulată împotriva pârâtelor S.N.P. P. SA Piteşti şi SC P. SA Ploieşti.

Sentinţa a fost confirmată de Curtea de Apel Ploieşti, care prin Decizia nr. 127 din 11 februarie 2004 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta C.F.R. M. SA, sucursala Iaşi.

Instanţa de apel a înlăturat criticile formulate de apelanta pârâtă prin care a susţinut că vagoanele au fost preluate la destinaţie fără obiecţiuni, cât şi criticile prin care s-a contestat cuantumul prejudiciului şi faptul că nu s-a făcut dovada că lipsa combustibilului s-a produs pe timpul transportului.

Împotriva deciziei nr. 127 din 11 februarie 2004 a declarat recurs C.F.R. M. SA Iaşi, prin care a invocat faptul că actele de constatare a lipsurilor cantitative nu-i sunt opozabile întrucât au fost întocmite unilateral, după eliberarea transporturilor şi semnarea de primire în registrul veghetor, fiind astfel angajată greşit răspunderea sa.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, prin Decizia nr. 3551 din 12 octombrie 2004, a admis recursul, a admis apelul şi pe fond a respins ca nefondată acţiunea reclamantei.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut că potrivit art. 83.1 din regulamentul de transport, calea ferată este răspunzătoare pentru paguba care rezultă din pierderea totală sau parţială şi din avarierea mărfii survenită din momentul primirii la transport şi până la eliberare. A mai reţinut instanţa de recurs că sarcina probei că avarierea mărfii s-a produs pe timpul transportului şi din vina cărăuşului revine celui care reclamă. În fine, Înalta Curte a stabilit că reclamanta nu a făcut dovada că lipsurile existau în momentul eliberării transportului pe baza unui act de constatare încheiat în condiţii de opozabilitate.

Împotriva deciziei pronunţată de instanţa de recurs, SC P. SA Neamţ a formulat contestaţie în anulare, în temeiul art. 318 alin. (1) C. proc. civ., în argumentarea căruia a susţinut că soluţia din recurs este rezultatul unei greşeli materiale întrucât s-a stabilit că nu s-a dovedit culpa cărăuşului, deşi la destinaţie s-au încheiat procesele verbale din 16 şi 17 iunie 2003, din care rezultă că vagoanele au ajuns la destinaţie cu urme de violare şi lipsuri cantitative.

Contestatoarea a mai susţinut că în cauză erau aplicabile prevederile art. 82.5 din regulamentul de transport potrivit căruia atunci când mijlocul de transport închis a ajuns la destinaţie cu urme de violare, operează prezumţia de culpă a cărăuşului care nu poate fi înlăturată decât în condiţiile art. 82.5 din regulament, respectiv atunci când „mijlocul de transport închis a ajuns la destinaţie fără urme de violare, sustragere, scurgere, avariere şi cu sigiliile intacte.

Contestaţia în anulare va fi respinsă.

Art. 318 alin. (1) stabileşte că „Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau casare".

Din expunerea motivelor, redată mai sus, rezultă că prima teză din textul art. 318 C. proc. civ. a fost argumentată pe aspecte care ţin de aplicarea dispoziţiilor din regulamentul de transport care vizează prezumţia de culpă a cărăuşului, care în opinia autoarei, a operat în condiţiile art. 82.5 din regulament. Prin urmare, se invocă în speţă chestiuni de judecată cărora instanţa de recurs le-a dat o anumită dezlegare pe care contestatoarea nu le admite întrucât nu coincid cu susţinerile sale referitoare la situaţia de fapt şi încadrarea în drept. Aceste susţineri raportate la art. 318 alin. (1) C. proc. civ. teza I, duc la concluzia că dezlegarea dată recursului nu este rezultatul unei greşeli materiale cum s-a argumentat.

În aceste condiţii, contestaţia în anulare formulată de reclamantă depăşeşte cadrul prevederilor art. 318 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu s-a pus în discuţie o „greşeală materială", iar textul articolului citat urmăreşte doar repararea neregularităţilor privind actele de procedură civilă în afara problemelor dezlegate de instanţa de recurs.

Reiterând apărări de fond, contestatoarea urmăreşte reexaminarea recursului, lucru nepermis într-o cale extraordinară de atac, de retractare care nu urmăreşte să deschidă părţilor posibilitatea recursului la recurs ci repararea unor neregularităţi evidente privind actele de procedură aşa cum s-a mai arătat.

În consecinţă, având în vedere că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 318 C. proc. civ., care sunt de strictă interpretare, contestaţia în anulare va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge contestaţia în anulare formulată de SC P. SA, sucursala (fostă S.N.P. P. SA, sucursala Neamţ), împotriva deciziei nr. 3551 din 12 octombrie 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Irevocabilă.

Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2006.

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 207/2006. Comercial