ICCJ. Decizia nr. 2002/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.2002/2006
Dosar nr. 240/1/2006
Şedinţa publică din 1 iunie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 4986 din 13 aprilie 2004, reclamanta A.P.A.P.S. a solicitat obligarea pârâtului A.D. la plata sumei de 458.483,42 dolari S.U.A. reprezentând daune interese datorate urmare a desfiinţării contractului de vânzare – cumpărare de acţiuni nr. 17/2000, daune constând în 58.973,42 dolari S.U.A. dobândă contractuală aferentă ratelor 1 şi 2 şi 399.510 dolari S.U.A. penalităţi de întârziere calculate pentru neachitarea la scadenţă a ratelor 1 şi 2.
Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, prin sentinţa nr. 423 din 26 ianuarie 2005, a admis excepţia prescrierii dreptului la acţiune şi a respins cererea formulată de reclamantă, reţinând că termenul special de prescripţie a început să curgă de la data operării pactului comisoriu, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 137/2002 care instituie termenul special de prescripţie de o lună.
Apelul reclamantei a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, care prin Decizia comercială nr. 670 din 19 septembrie 2005, a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre soluţionare la aceeaşi instanţă, precizând că în speţă este aplicabil termenul general de prescripţie (de 3 ani) potrivit dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 şi nu termenul special, de o lună, prevăzut de art. 39 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, modificată şi completată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că între F.P.S. (în prezent A.V.A.S.) şi pârâtul – intimat s-a încheiat la data de 20 aprilie 2000 contractul de vânzare – cumpărare de acţiuni nr. 17 prin care au fost vândute acţiuni reprezentând 69,968 % din capitalul social al SC I. SA Oradea.
În contract s-a prevăzut un pact comisoriu de ultim grad (art. 5.4.) potrivit căruia contractul urma a fi desfiinţat de drept, fără nici o somaţie, dacă nu se achită la scadenţă, de către cumpărător, două rate succesive.
Prin notificarea adresată cumpărătorului reclamanta apelantă îi comunica acestuia că, în cazul în care până la data de 31 iulie 2002 nu va achita ratele, dobânzile şi penalităţile datorate până la plata efectivă a ratelor, va proceda la aplicarea pactului comisoriu din contract şi a dispoziţiilor art. 41 din Legea nr. 137/2002, contractul urmând a fi desfiinţat, cu consecinţele prevăzute de art. 21 din OG nr. 25/2002.
Prin recursul declarat în temeiul art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ., pârâtul susţine că hotărârea nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, iar actul juridic dedus judecăţii pe care instanţa de apel l-a interpretat greşit este tocmai contractul de privatizare. De asemenea, se precizează că aplicarea greşită a legii în soluţia instanţei de apel are în vedere instituţia juridică a rezoluţiunii, statuându-se că acţiunea A.V.A.S. este o acţiune în executare contractuală, exceptată de la prescripţia specială, întrucât rezoluţiunea şi daunele, interese asociate sunt „modalităţi de executare prin echivalent a contractului".
Prin întâmpinarea formulată intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recursul nu este fondat.
Referitor la primul motiv de recurs instanţa constată că hotărârea este motivată clar, convingător şi pertinent, înfăţişând considerentele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, fără a cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii
În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, potrivit art. 969 C. civ., convenţiile legal făcute au putere de lege, astfel că instanţa este obligată să le aplice aşa cum au fost concepute şi redactate de părţile contractante. Instanţa nu poate ignora sau modifica o clauză contractuală, dar, pentru a dispune executarea forţată a contractului, ea poate şi adeseori trebuie să-l interpreteze, interpretare ce aparţine instanţei care judecă fondul litigiului.
În sensul motivului de casare invocat, art. 304 pct. 8 C. proc. civ., culpa instanţei nu există, întrucât nu a schimbat natura actului ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
De asemenea, din modul cum este redactată hotărârea, nu rezultă că aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, astfel că motivele de recurs nu se justifică.
De precizat că în conformitate cu prevederile art. 39 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, modificată şi completată, „Termenul de prescripţie pentru introducerea cererii prin care se atacă o operaţiune sau un act prevăzut de prezenta lege, de OUG nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi de celelalte speciale din domeniul privatizării ori se valorifică un drept conferit de acestea este de o lună de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa operaţiunii sau actul atacat ori de la data naşterii dreptului, cu excepţia cererilor privind executarea obligaţiilor prevăzute în contractele de vânzare – cumpărare de acţiuni ale societăţilor comerciale privatizate, precum şi a celor în desfiinţarea acestor contracte cărora li se aplică termenul general de prescripţie".
În concluzie, prin excepţie, cererilor privind executarea obligaţiilor prevăzute în contractele de vânzare – cumpărare de acţiuni ale societăţilor comerciale privatizate, precum şi cele în desfiinţarea acestor contracte sunt supuse termenului general de prescripţie.
În cazul desfiinţării sau încetării contractului prin rezoluţiune sau reziliere suntem în prezenţa unei forme speciale de executare silită prin echivalent a obligaţiilor contractuale, respectiv în prezenţa unei forme de răspundere contractuală. Desfiinţarea contractului şi daunele – interese sunt modalităţi de executare prin echivalent a obligaţiilor născute din contractele sinalagmatice, întemeindu-se pe principiul forţei obligatorii a contractului.
Aşa fiind, instanţa de apel în mod corect a reţinut ca fiind aplicabil în cauză termenul general de prescripţie prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167 din 10 aprilie 1958 privitor la prescripţia extinctivă.
Pentru aceste considerente, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârât împotriva deciziei nr. 670 din 19 septembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul A.D. împotriva deciziei nr. 670 din 19 septembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2034/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1990/2006. Comercial → |
|---|
