ICCJ. Decizia nr. 2034/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2034/2006
Dosar nr. 16645/1/2005
Dosar vechi nr. 4081/2005
Şedinţa publică din 2 iunie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 26 ianuarie 2005, reclamanta SC O.I. SRL a solicitat obligarea pârâtei S.P.S.B. la plata sumei de 3.306.557.477 lei, reprezentând facturi fiscale neachitate emise în derularea contractului încheiat între părţi, cu cheltuieli de judecată.
Tribunalul Bihor – Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa comercială nr. 222 din 19 aprilie 2000 a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă şi a respins cererea reclamantei ca fiind prescrisă în ceea ce priveşte facturile din 28 noiembrie 2000, decembrie 2000, 8 noiembrie 2000 şi ca neîntemeiată în ceea ce priveşte factura din 20 decembrie 2000.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că menţiunea din procesul verbal de punctaj din 16 aprilie 2003 a sumei de 3.932.985.068 lei reprezentând soldul SC O.I. SRL nu reprezintă o recunoaştere a datoriei în sensul dispoziţiilor art. 16 lit. a) din decretul nr. 167/1958. Că între părţi au mai existat litigii cu privire la facturile din decembrie 2000 şi din 28 noiembrie 2000, dar care nu au întrerupt cursul prescripţiei deoarece cererile au fost respinse.
În ceea ce priveşte factura din 8 noiembrie 2000, chiar dacă a fost admisă acţiunea ce a format obiectul dosarului nr. 1350/2004 a Tribunalului Bihor, cursul prescripţiei nu a fost întrerupt, deoarece cauza de întrerupere prevăzută de art. 16 lit. b) din decretul nr. 167/1958 nu a intervenit în termenul de 3 ani, faţă de faptul că prescripţia a început să curgă de la 8 noiembrie 2002, data emiterii facturii.
Instanţa de fond a reţinut că în privinţa facturii din 20 decembrie 2000 între părţi a existat un litigiu, iar prin ordonanţa nr. 1364/2003 debitoarea S.N.P. P. SA - S.P.S.B. a fost somată să achite creditoarei SC O.I. SRL, suma de 900.587.535 lei contravaloare servicii, cererea în anulare a acesteia fiind respinsă de Tribunalul Bihor.
S-a stabilit că deşi hotărârile pronunţate în baza OG nr. 5/2001 nu au autoritate de lucru judecat, acceptat de părţi, contravaloarea acestor facturi a fost stinsă prin compensare, conform „Fişei partenerului" emisă de pârâtă la 12 aprilie 2005.
Prin Decizia nr. 112 din 11 octombrie 2005 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis apelul declarat de reclamanta SC O.I. SRL, împotriva sentinţei instanţei de fond, ce a fost desfiinţată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
S-a reţinut în considerentele deciziei că procesul verbal încheiat între părţi la 14 aprilie 2003 reprezintă o recunoaştere a datoriei din partea pârâtei, pentru suma de 3.932.958.068 lei, act semnat de reprezentanţii legali ai părţilor. Că astfel, cursul prescripţiei a fost întrerupt în condiţiile art. 16 alin. (1) din decretul nr. 167/1958 şi instanţa în mod nelegal a respins acţiunea ca fiind prescrisă.
Instanţa de apel a stabilit că nu se poate reţine că datoriile părţilor s-au stins prin compensare cât timp procesele verbale de compensare au fost anulate, prin acordul părţilor.
Cu privire la litigiile existente între părţi, s-a reţinut că nu toate acestea s-au finalizat prin soluţii de respingere a cererilor formulate de reclamantă, astfel somaţia de plată pentru factură a fost admisă, acţiunea în anulare declarată împotriva acesteia a fost respinsă, dar ordonanţa nr. 1022/2003 nu este irevocabilă.
Împotriva acestei decizii, pârâta S.N.P. P. SA – S.P.S.B. a declarat recurs şi a solicitat casarea acesteia şi menţinerea sentinţei instanţei de fond.
„Prin întâmpinare, intimata SC O.I. SRL a solicitat în principal constatarea nulităţii recursului, întrucât în cuprinsul cererii nu sunt indicate motivele de nelegalitate pe care le invocă recurenta.
În subsidiar, pe fondul litigiului, a solicitat respingerea recursurilor, întrucât procesul verbal la punctaj din 14 aprilie 2003 este o recunoaştere a datoriei pârâtei pentru suma de 3.932.985.068 lei.
Cu privire la excepţia de nulitate a recursului, se constată că deşi nu este motivat în drept din cuprinsul motivării acestuia rezultă invocarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
A susţinut recurenta că procesul verbal din 16 aprilie 2003 încheiat între părţi nu întrerupe cursul prescripţiei, deoarece nu este o recunoaştere neîndoielnică a datoriei faţă de faptul că sumele prezentate în procesul verbal de punctaj nu coincid cu cele solicitate de reclamantă.
Recurenta a precizat că în raport de prevederile art. 16 alin. ultim din decretul nr. 167/1958 prescripţia nu este întreruptă, deoarece pentru toate cele 4 facturi, cererea creditoarei a fost anulată şi deci procesul verbal de punctaj nu mai are relevanţă în soluţionarea cauzei.
Referitor la factura din 20 decembrie 2005 în valoare de 900.587.535 lei, în mod corect instanţa de fond a reţinut că debitul a fost stins prin procesul verbal, iar pe de altă parte şi în cazul acestei facturi cererea pentru emiterea somaţiei de plată a fost respinsă.
Recursul nu este fondat.
Părţile au încheiat contractul din 10 ianuarie 2000, prin care reclamanta în calitate de executant s-a obligat să execute pentru pârâtă în calitate de beneficiar lucrări prevăzute la art. 1 pct. 1-5 din contract.
În vederea executării contractului s-au emis un număr de 4 facturi, acceptate la plată de pârâta şi care fac obiectul litigiului dedus judecăţii.
La 16 aprilie 2003, părţile au încheiat procesul verbal de punctaj prin care de comun acord au „stabilit că soldul SC O.I. SRL era la 14 aprilie 2003 de 3.932.985.068 lei, iar soldul S.P.S.B. de 46.382.673 lei";
În mod corect instanţa de apel a reţinut că acest act reprezintă o recunoaştere a datoriei pârâtei faţă de reclamantă pentru suma de 3.932.985.968 lei.
Recurenta a susţinut că procesul verbal de punctaj din 14 aprilie 2003, nu reprezintă o recunoaştere în înţelesul legii, ci o confruntare a solurilor debitoare şi creditoare dintre cele două societăţi.
Apărarea recurentei nu poate fi reţinută cât timp, aceasta a semnat procesul verbal de punctaj prin reprezentantul său legal, fără obiecţiuni, aşa cum rezultă din cuprinsul acestuia.
Aşa fiind, în mod corect instanţa de apel a reţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 16 lit. b) din decretul nr. 167/1958, privind întreruperea cursului prestaţiei faţă de recunoaşterea făcută de recurenta-pârâtă pentru suma de 3.932.958.069 lei prin procesul verbal de punctaj încheiat între părţi la 14 aprilie 2003 (acţiunea reclamantei fiind formulată la 26 ianuarie 2005).
Faţă de soluţia pronunţată în apel prin care s-a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de fond, urmează ca aceasta să analizeze şi celelalte susţineri ale recurentei referitoare la compensarea care ar fi operat în cauză cu privire la factura din 20 decembrie 2005, sau alte critici privind fondul litigiului.
Pentru considerentele reţinute, urmează a constata că Decizia atacată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale şi pe cale de consecinţă potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta S.N.P. P. SA S.P.S.B., judeţul Bihor, împotriva deciziei nr. 112/ C din 11 octombrie 2005 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iunie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2070/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2002/2006. Comercial → |
|---|
