ICCJ. Decizia nr. 283/2006. Comercial
| Comentarii |
|
Prin sentința comercială nr. 14248 din 26 noiembrie 2002 Tribunalul București, secția comercială a respins cererea ca neîntemeiată formulată de reclamantul M.B. prin P.G. în contradictoriu cu pârâta SC R.E.P. SRL.
împotriva acestei sentințe a formulat recurs M.B. prin P.G., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia comercială nr. 1333 din 17 septembrie 2003, formulată în dosar, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a admis recursul, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reținând că instanța de fond trebuia să stăruie prin toate mijloacele legale pentru stabilirea corectă a raporturilor dintre părți.
în fond, după casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială și a format obiectul dosarului nr. 19978/2003.
Prin sentința comercială nr. 12594 din 18 noiembrie 2004 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis în parte acțiunea reclamantului M.B. și a fost obligată pârâta SC R.E.P. SRL la plata următoarelor sume: 9418 dolari S.U.A. în echivalent în lei, reprezentând contravaloare lipsă de folosință, pentru perioada decembrie 2000 - februarie 2002, 18218 dolari S.U.A. în echivalent în lei reprezentând debit preluat de la SC C.A. SRL.
A dispus evacuarea pârâtei din imobilul situat în str. Jean Louis Calderon și a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata majorărilor de întârziere.
Pentru a hotărî astfel s-a reținut că pârâta în baza înțelegerii cu reclamantul a ocupat spațiul din str. Jean Louis Calderon, fără să plătească contravaloarea folosinței pentru perioada decembrie 2000 - februarie 2002 și soldul debitor la cota de profit preluată prin declarația notarială din 18 aprilie 2000.
Referitor la evacuarea pârâtei, aceasta s-a dispus în conformitate cu dispozițiile art. 1436 alin. (1) C. civ.
în ceea ce privește cererea reclamantului de a fi obligată pârâta și la plata penalităților, această solicitare a fost respinsă cu motivarea că nu există o clauză penală din care să rezulte că pârâta s-a obligat și în acest sens.
împotriva acestei hotărâri s-a declarat apel atât de către reclamant cât și de pârâtă.
Reclamanta a criticat hotărârea instanței de fond pe motiv că s-a aplicat greșit legea atunci când s-au respins penalitățile de întârziere; deși s-a admis obligarea pârâtei la contravaloarea lipsei de folosință, care reprezenta prejudiciul efectiv, trebuia să fie obligată și la beneficiul nerealizat.
Prin motivele de apel pârâta a susținut că în mod greșit instanța a reținut ca temei juridic al obligării pârâtei la plata sumei, declarația autentificată din 18 aprilie 2000 în condițiile în care nu s-a efectuat nici o operațiune de preluare a acestei datorii de către persoana juridică.
Al doilea motiv de apel l-a constituit faptul că instanța de fond a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 9.418 dolari S.U.A., reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada decembrie 2000 - februarie 2002 cu toate că reclamantul nu a cerut lipsa de folosință ci cota de profit în limita acestei sume.
Prin decizia nr. 487 din 2 iunie 2005, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins ca nefondate apelurile declarate de apelantul M.B., prin P.G. și apelanta SC R.E.P. SRL.
în motivarea deciziei s-a reținut că în mod temeinic instanța de fond a apreciat că nu se pot acorda despăgubiri constând în penalități de întârziere întrucât nu exista o clauză penală și că nu există nici o dispoziție legală care să reprezinte un temei al acestor pretenții.
Referitor la apelul pârâtei s-a motivat că sumele la care a fost obligată pârâta au temei juridic și reprezintă consecința convenției părților.
împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul cât și pârâta.
Reclamantul a criticat hotărârea prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
în argumentarea acestor motive s-a susținut că penalitățile nu au fost solicitate în temeiul unei clauze contractuale, izvorul pretențiilor reprezentându-l răspunderea civilă delictuală.
S-au invocat ca temei al pretențiilor și dispozițiile O.G. nr. 11/1996 și O.G. nr. 61/2002, care prevăd în mod expres sancționarea plăților cu întârziere a obligațiilor bugetare.
Pârâta și-a întemeiat în drept recursul pe dispozițiile art. 6, 8 și 9 C. proc. civ.
în motivarea recursului s-a susținut că declarația notarială nu poate constitui temei juridic pentru obligarea pârâtei la plata sumei în condițiile în care nu s-a efectuat nici o operațiune de preluare a acestei datorii de către persoana juridică.
S-a mai invocat că instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut, în sensul că instanța de fond a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 9.418 dolari S.U.A., reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada decembrie 2000 - februarie 2002 cu toate că, reclamantul nu a cerut lipsa de folosință ci cota de profit în limita acestei sume.
Privitor la evacuare s-a susținut că reclamanta nu a dovedit că are un drept propriu asupra spațiului în litigiu și ca atare în mod greșit s-a dispus evacuarea.
Recursul declarat de reclamant este nefondat și se va respinge pentru următoarele considerente.
Din lecturarea cererii de chemare în judecată rezultă că reclamanta nu și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile răspunderii civile delictuale, ci pe dispozițiile art. 969 C. civ., O.G. nr. 11/1996 și O.G. nr. 61/2002.
în aceste condiții, instanța de apel prin soluția pronunțată a dat o interpretare corectă actului juridic dedus judecății în conformitate cu temeiurile juridice invocate, așa încât motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat.
Nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanțele făcând o corectă aplicare a dispozițiilor O.G. nr. 11/1996 și O.G. nr. 61/2002 în ceea ce privește plata penalităților de întârziere.
Debitul principal solicitat de reclamant nu este o obligație bugetară ci este o sumă ce derivă din executarea unui contract comercial, încât nu se pot pretinde penalitățile de întârziere în temeiul dispozițiilor menționate.
Simplul fapt că sumele pretinse se fac venit la bugetul local nu este de natură să le confere caracterul de creanțe bugetare.
Penalitatea reprezintă o sancțiune contractuală prestabilită, ea fiind rezultatul exclusiv al manifestării voinței părților contractante.
Ori în speță nu rezultă că s-a convenit în acest sens.
Instanța de apel a reținut corect că nu se pot acorda penalitățile de întârziere și majorări de întârziere întrucât ar contraveni principiului libertății contractuale, cât și naturii juridice a clauzei penale.
Recursul pârâtei este nefondat.
Decizia instanței de apel nu este susceptibilă de a fi criticată prin prisma cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., întrucât instanța de fond nu a acordat ceea ce nu s-a cerut, ci exact ceea ce reprezintă obligația recunoscută de pârâtă prin înscrisurile de la dosar și prin faptul necontestat că s-a aflat în stăpânirea de fapt a imobilului, privând reclamantul de folosința acestuia.
în mod întemeiat instanțele au reținut că pârâta datorează contravaloarea acestei folosințe de care a beneficiar pe perioada pretinsă prin acțiune.
Față de obiectul cererii dedusă judecății și probele administrate în cauză instanța de control judiciar a interpretat corect convenția părților conform principiului statornicit de art. 977 C. civ., după intenția comună a părților contractante și a aplicat principiul înscris în art. 969 C. civ., potrivit căruia convențiile legale făcute au putere de lege între părțile contractante.
Coroborând declarația autentică încheiată la 18 aprilie 2000, cu situația debitului comunicată de către reclamant și însușită de către pârâtă, prin procesul verbal și nota de calcul aflate la dosar fond nr. 15991/2003, rezultă cu certitudine că suma de 18.218 dolari S.U.A. la care a fost obligată pârâta are temei juridic și reprezintă consecința convenției părților, care în materie comercială poate fi dovedită prin orice mijloc de probă.
Așadar, critica fundamentată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondată.
în ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se constată că acesta nu are corespondență în dezvoltarea în fapt a criticii invocate pentru a face posibil controlul judiciar.
De altfel, atâta vreme cât cererea formulată a avut un obiect strict determinat, iar instanța a soluționat cererea cu care a fost investită, în raport de acesta, motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu este incident în cauză.
Referitor la critica privind modul de soluționare a capătului de cerere în evacuare se reține că pârâta nu a contestat la fond că reclamanta nu este proprietara imobilului, încât susținerea apare ca nelegală în raport de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 316 C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile s-au respins ca nefondate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 254/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 434/2006. Comercial → |
|---|
