ICCJ. Decizia nr. 3139/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.3139/2006
Dosar nou nr. 1773/1/2000
(dosar vechi nr. 7762/2000)
Şedinţa publică din 25 octombrie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiş sub nr. 1935/ C la data de 16 aprilie 1996, reclamanta SC P.T. SA Timişoara a chemat în judecată pe pârâta SC P.P. SA Timişoara, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta la plata sumei de 36.544.163 lei reprezentând contravaloarea chiriei datorate de pârâtă, precum şi la 20.000 lei cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta arată că pentru încasarea contravalorii chiriei datorate de pârâtă pentru terenul pe care îşi desfăşoară activitatea şi al cărui proprietar a devenit reclamanta din luna septembrie 1995, în baza HG nr. 834/1991, prin emiterea de către Ministerul Industriilor a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria MO3 nr. 2067 din 22 iunie 1995 şi intabularea acesteia în CF 2638 Freidorf la 7 septembrie 1995, reclamanta a emis factura nr. 42360 din 29 decembrie 1995.
Reclamanta a apreciat că pârâta s-a constituit în luna mai 1992, printre cei 14 acţionari ai acesteia figurând şi SC P. SA Timişoara cu un capital în natură în valoare de 3.835.000 lei constând în trei staţii de benzină din Timişoara, Deta şi Moraviţa, cu mijloacele fixe aferente (clădiri şi utilaje) fără a fi incluse şi terenurile respective ce se aflau la acea dată în administrarea operativă a societăţii reclamante.
După obţinerea titlului de proprietate asupra terenului pe care este amplasată fosta staţie P. din Timişoara, aflată din luna mai 1992 în proprietatea SC P.P. SA Timişoara, reclamanta i-a adresat acesteia mai multe invitaţii să se prezinte la sediul reclamantei în vederea încheierii contractului de închiriere, comunicându-i totodată modalitatea de calcul a chiriei.
Deoarece pârâta nu a dat curs invitaţiei reclamantei, prin notificarea nr. 405 din 30 ianuarie 1996, comunicată prin executorul judecătoresc al Tribunalului Timiş, reclamanta i-a solicitat pârâtei suma de 36.544.163 lei, declarând-o totodată în incapacitate de plată.
Întrucât nici în urma notificării pârâta nu a achitat factura nr. 41360 din 29 decembrie 2005 şi nici nu s-a prezentat să încheiere cu reclamanta un contract de închiriere a terenului pe care îl foloseşte în continuare fără nici un titlu şi fără să plătească, reclamanta a introdus prezenta acţiune, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 36.544.163 lei şi 20.000 lei cheltuieli de judecată. În subsidiar, în cazul refuzului pârâtei de a încheia cu reclamanta un contract de închiriere şi de a-i plăti acesteia sumele datorate, în baza art. 494 C. civ., reclamanta solicită evacuarea pârâtei, cu dreptul de retenţie asupra clădirii amplasate pe terenul reclamantei.
La data de 14 ianuarie 1997, reclamanta şi-a majorat pretenţiile la suma de 19.953.112 lei, reprezentând penalităţi de întârziere, această sumă se adaugă la cuantumul iniţial.
Taxa de timbru aferentă majorării s-a achitat cu ordinul de plată nr. 458/1997, în sumă de 33.193,68 lei.
La data de 8 octombrie 1997, reclamanta îşi precizează şi completează acţiunea majorându-şi pretenţiile faţă de pârâta SC P.P. SA cu suma de 158.951.660 lei, reprezentând despăgubirile de folosinţă datorate de pârâtă.
Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, pârâta solicită respingerea cererii de instituire a sechestrului asigurator şi a popririi asiguratoare cât şi a capătului de cerere privind obligarea sa la încheierea unui contract de închiriere.
Cât priveşte despăgubirile solicitate în principiu nu se opune, însă cuantumul lor urmează a fi evaluat de un expert contabil financiar.
Pârâta mai arată că la data constituirii societăţii reclamante, aceasta este proprietară doar pe clădiri şi nu pe terenul aferent construcţiilor, astfel că nici nu ar fi putut fi incluse în capital, ulterior reclamanta a mai dobândit şi proprietatea terenurilor iar în conformitate cu dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 55/1995 şi art. 3 din HG nr. 331/1992 pârâta şi-a exprimat expres opţiunea de a cumpăra terenurile respectiv SC P.P. SA.
Obiecţiunea pârâtei de a cumpăra terenurile aferente integrându-se în amplul proces al privatizării se desprinde în mod evident din întreaga corespondenţă purtată cu reclamanta.
La data de 14 ianuarie 1998 reclamanta şi-a completat din nou acţiunea majorându-şi pretenţiile într-un cuantum de 586.285.938 lei la care se adaugă cheltuieli de judecată.
La data de 4 septembrie 1998, reclamanta îşi completează şi precizează acţiunea majorându-ţi pretenţiile într-un cuantum ce se ridică la suma de 982.417.263 lei la care se adaugă cheltuielile de judecată.
La data de 17 noiembrie 1998, reclamanta îşi precizează din nou acţiunea în sensul că înţelege să renunţe la capătul de cerere privind aplicarea sechestrului asigurător şi a popririi asigurătorii asupra sumei existente şi a încasărilor viitoare în conturile pârâtei.
La data de 4 februarie 1999, reclamanta îşi completează şi precizează acţiune majorându-şi pretenţiile la suma de 1.248.154.343 lei la care se adaugă cheltuieli de judecată.
La 31 martie 1999 din nou reclamanta îşi completează şi precizează acţiunea majorându-şi pretenţiile la suma de 1.447.457.153 lei la care se adaugă cheltuieli de judecată.
La data de 1 decembrie 1999 reclamanta îşi precizează acţiunea în sensul de a-şi majora pretenţiile la suma de 3.434.141.452 lei reprezentând despăgubiri de folosinţă a terenurilor şi dividendelor cuvenite pe anul 1998, iar în baza art. 1075 C. civ., pârâta să fie obligată la încheierea unui contract de închiriere pentru cele trei terenuri pe care le foloseşte în prezent fără nici un titlu.
Prin Decizia civilă nr. 1/ PI din 4 ianuarie 2000 pronunţată de Tribunalul Timiş, în dosarul nr. 1935/C/1965, s-a admis în parte acţiunea precizată de reclamanta P. SA, sucursala PECO Timiş, împotriva pârâtei SC P.P. SA Timişoara.
A obligat pârâta la plata sumei de 2.731.572.349 lei reprezentând contravaloarea folosinţei terenului proprietatea reclamantei şi la 33.193.868 lei cheltuieli de judecată.
S-a luat act de renunţarea reclamantei la capătul de cerere privind aplicarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor pârâtei şi a popririi asiguratorii asupra bunurilor existente şi încasările viitoare în contul pârâtei nr. 4072996085758 deschis la B.R.D. Timişoara precum şi în celelalte conturi care ar fi deschise pe numele pârâtei la alte bănci din Timişoara până la concurenţa sumei de 331.963.282 lei.
S-a respins capătul de cerere al reclamantei cu privire la obligarea pârâtei de a încheia contract de închiriere pentru folosinţa celor trei terenuri.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că:
Reclamanta a solicitat instanţei obligarea pârâtei SC P.P. SA Timişoara la pretenţii reprezentând contravaloarea chiriei datorate de aceasta pentru terenul pe care-şi desfăşoară activitatea şi a cărui proprietar este reclamanta revendicând acest titlu din luna septembrie 1995 în baza HG nr. 834/1991, ulterior emiţându-se şi certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor cât şi a faptului că alte suprafeţe de teren sunt intabulate direct în cartea funciară.
Pârâta fiind de rea credinţă deşi somată în mai multe rânduri nu a dat curs solicitărilor reclamantei neachitând facturile introduse la plată ce reprezentau contravaloarea terenurilor iar prin precizările ulterioare reclamanta a solicitat şi o cotă parte a dividendelor.
Pârâta la solicitarea reclamantei a refuzat să încheie contract de închiriere.
În subsidiar reclamanta a mai solicitat ca în cazul refuzului de plată sau de a dispune evacuarea pârâtei şi de a se institui un drept de retenţie în favoarea sa.
Ulterior reclamanta şi-a mai precizat acţiunea în sensul de a se institui sechestrul asigurător asupra bunurilor pârâtei cât şi poprirea asiguratoare asupra sumelor existente din încasările pârâtei în contul său bancar, deschis la B.R.D. Timişoara precum şi în celelalte conturi care ar fi deschise pe numele pârâtei la alte bănci din Timişoara.
Pe parcursul dezbaterilor reclamanta a renunţat la capătul de cerere cu privire la aplicarea sechestrului asiguratoriu cât şi a popririi asiguratorii şi s-ai majorat pretenţiile de mai multe ori, solicitând totodată şi obligarea pârâtei la încheierea contractului de închiriere cu pârâta.
Ulterior pe parcursul dezbaterilor s-a dispus la solicitarea părţilor efectuarea unei expertize de către expertul P.M., iar ulterior, la solicitarea pârâtei s-a dispus efectuarea unei contraexpertize efectuată de trei experţi şi anume J.V., B.V. şi D.M.N.
Pârâta a contestat doar cuantumul pretenţiilor solicitând totodată a se opera ca modalitate de plată compensarea şi ca urmare a acestei compensări, aceasta fiind de acord doar cu suma de 2.730.735 lei.
În concluziile raportului de expertiză aceasta după răspunsurile la obiecţiunile formulate de părţi, arată că din motive obiective contraexpertiza contabilă nu-şi poate permite să propună soluţii de compensare între datoriile celor două societăţi comerciale aflate în litigiu arătând că reclamantei i se cuvine, în opinia experţilor pretenţiile actualizate la data de 31 iulie 1999, în sumă de 2.731.572.349 lei, motivaţia fiind făcută în raportul de contraexpertiză.
Aşa fiind, instanţa a apreciat că acţiunea reclamantei este întemeiată în parte în baza art. 996 Coroborat cu art. 998 şi următoarele C. civ., urmând a obliga pârâta la plata sumei de 2.731.572.349 lei reprezentând contravaloarea folosinţei terenurilor proprietatea reclamantei şi în baza art. 274 C. proc. civ., a o obliga şi la plata sumei de 33.198.868 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa de fond a înlăturat prin aceasta susţinerea pârâtei în apărare de a se face compensaţia, împrejurare ce nu a fost împărtăşită de cei trei experţi în raportul de contraexpertiză întocmit.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC P.P. SA Timişoara iar Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia nr. 603/ A din 14 iunie 2000 a admis apelul şi a schimbat sentinţa atacată în sensul că a respins, ca nefondată, acţiunea reclamantei.
Împotriva acestei decizii reclamanta P. SA, sucursala PECO Timiş a declarat recurs în termen, solicitând admiterea acestuia şi menţinerea, ca temeinică şi legală a sentinţei Tribunalului Timiş.
În motivarea recursului se critică Decizia instanţei de apel care, la primul termen a soluţionat cauza fără a pune în discuţia părţilor problema proprietăţii asupra construcţiilor şi terenurilor aferente deşi pe acest aspect şi-a întemeiat soluţia. Se evidenţiază că motivarea deciziei este contradictorie pentru că, pe de o parte, se arată că reclamanta nu mai deţinea din anul 1992 un drept de proprietate asupra construcţiilor celor 3 staţii P. iar, pe de alta, se reţine că nu se poate stabili în realitate care este proprietarul construcţiilor pentru ca apoi să se susţină că reclamanta este proprietara atât a construcţiilor cât şi a terenului.
Examinând recursul prin prisma motivului invocat, care poate fi încadrat în pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat.
Decizia atacată cuprinde, în mod evident, motive contradictorii care au dus la pronunţarea unei soluţii greşite.
Astfel, instanţa de apel reţine că reclamanta figurează printre acţionarii pârâtei, aducând în 1992 aport la constituirea capitalului social al acesteia cele trei staţii P. ce se află pe terenul în litigiu, teren asupra căruia reclamanta recunoaşte că nu este proprietara construcţiilor şi că dreptul de proprietate asupra acestora aparţine pârâtei din anul 1992 dar şi că nu se poate stabili cu certitudine cine este proprietarul construcţiilor şi cine este proprietarul terenurilor. Aceasta în condiţiile în care reţine împrejurarea că „reclamanta a făcut dovada obţinerii dreptului de proprietate asupra terenului de sub cele trei staţii P. conform HG nr. 834/1991".
Or, aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă, prin crearea în 1992 a societăţii pârâte la care reclamanta, ca acţionară, a adus aport în natură cele trei staţii de distribuţie produse petroliere, societatea pârâtă a devenit proprietara acestor staţii aportate la capitalul social. Acest aspect nu a fost contestat de pârâtă care a contestat pe parcursul procesului, la fond şi în apel, doar cuantumul pretenţiilor şi faptul că suma acordată nu a fost compensată cu alte datorii ale reclamantei faţă de ea invocând şi împrejurarea că, fiind proprietara construcţiilor, a solicitat în mod repetat reclamantei să-i vândă terenurile aferente dar aceasta a refuzat nejustificat.
Faţă de aceste motive, Înalta Curte găseşte fondat recursul reclamantei şi urmează ca în baza art. 312 C. proc. civ., să-l admită şi să modifice Decizia atacată în sensul de a respinge apelul pârâtei împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond.
Având în vedere prevederile art. 274 C. proc. civ. şi împrejurarea că reclamanta a făcut doar parţial dovada cheltuielilor de judecată pretinse, instanţa urmează să admită în parte cererea reclamantei şi să oblige pe intimata-pârâtă să-i plătească reclamantei recurentă cheltuielile de judecată dovedite ca efectuate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta P. SA, sucursala PECO Timiş împotriva deciziei nr. 603/ A din 14 iunie 2000 a Curţii de Apel Timişoara, pe care o modifică în sensul că respinge apelul declarat de pârâta SC P.P. SA Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 1/ PI din 4 ianuarie 2000 a Tribunalului Timişoara. Admite, în parte, cererea de cheltuieli de judecată şi obligă intimata-pârâtă la plata sumei de 2598 lei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 octombrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3144/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3110/2006. Comercial → |
|---|
