ICCJ. Decizia nr. 330/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.330/2006
Dosar nou nr. 8227/1/2005
Dosar vechi nr. 1960/2005
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiune reclamanta F.D. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtele S.G. şi SC P. SRL, desfiinţarea pe cale judecătorească a contractului de vânzare cumpărare a autoutilitarei, încheiat de S.G., debitoarea reclamantei în baza titlului executoriu constând în sentinţa civilă nr. 1864 din 10 iulie 2000 pronunţată de Judecătoria Motru, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 2627/2001 a Curţii de Apel Craiova.
În aceeaşi cauză, SC P. SRL Motru a formulat cerere de chemare în garanţie împotriva pârâtei S.G. şi cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea aceleiaşi pârâte la plata sumei de 50 milioane lei, reprezentând prejudiciu adus firmei pentru imposibilitatea utilizării bunului cumpărat, fiind obligat să închirieze camioane de la alte firme de transport.
După un ciclu procesual, în urma desfiinţării sentinţei nr. 612 din 17 aprilie 2003, prin care s-a respins acţiunea principală, cererea de chemare în garanţie şi cererea reconvenţională, în rejudecare, a fost pronunţată sentinţa nr. 177 din 16 martie 2004, prin care s-a admis acţiunea principală şi s-a constatat nulitatea absolută a convenţiei dintre cele două pârâte, încheiată la data de 22 martie 2001, conform facturii. Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut că S.G. a vândut fără drept autovehiculul în litigiu deşi cunoştea că acesta era atribuit prin sentinţa nr. 1864, în lotul reclamantei. A mai reţinut instanţa de fond, că această convenţie este lovită de nulitate absolută, sancţiune care poate fi invocată de oricine are interes cât şi de instanţă din oficiu. Prima instanţă a citat art. 948 şi art. 968 C. civ. şi a stabilit că, în speţă, contractul de vânzare cumpărare încheiat între cele două pârâte se bazează pe o cauză ilicită.
Prin aceeaşi sentinţă s-a respins cererea de chemare în garanţie şi cererea reconvenţională formulată de SC P. SRL, apreciind că pârâta cumpărătoare nu-şi poate invoca propria culpă pentru a solicita daune de la reclamantă întrucât a cunoscut că vânzătoarea nu era proprietara bunului.
Sentinţa nr. 177 din 16 martie 2004, a fost apelată de pârâte, iar Curtea de Apel Craiova prin Decizia nr. 952/2004 a admis apelurile pe considerentul că după primul ciclu procesual, prin Decizia nr. 1542 din 15 octombrie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. 1403/2003, a fost casată prima sentinţă şi a fost trimisă cauza pentru cercetarea fondului în conformitate cu art. 975 C. civ. Cum art. 315 C. proc. civ., stabileşte că problemele de drept dezlegate de instanţa de recurs sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, Curtea de Apel a stabilit, în alţi termeni, că instanţa de fond a greşit atunci când a examinat litigiul din perspectiva unor motive de nulitate absolută.
În rejudecarea fondului, aceeaşi curte de apel prin Decizia nr. 116 din 28 martie 2005, a respins acţiunea reclamantei, cererea de chemare în garanţie şi cererea reconvenţională. Instanţa de apel a reanalizat fondul şi a stabilit că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 975 C. civ., însă condiţiile cerute pentru succesul unei astfel de acţiuni nu sunt îndeplinite întrucât reclamanta nu a dovedit că i s-a creat un prejudiciu, că deţine împotriva pârâtei S.G. o creanţă certă, lichidă şi exigibilă şi că vânzarea a fost făcută cu complicitatea terţului dobânditor. De asemenea s-a apreciat că nu s-a dovedit că prin această vânzare s-a mărit starea de insolvabilitate a pârâtei S.G. şi nici că această pârâtă a avut cunoştinţă de rezultatul păgubitor al actului în sensul că aceasta a urmărit să-şi mărească starea de insolvabilitate.
Curtea a examinat şi motivul invocat de reclamantă cu ocazia reluării dezbaterilor în fond privind nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare şi a stabilit că nu poate reţine frauda la lege ca motiv de nulitate pentru că nu s-a arătat ce normă imperativă a fost încălcată. În principiu, instanţa a mai stabilit că în ipoteza vânzării bunului altuia, adevăratul proprietar nu are posibilitatea formulării unei acţiuni în anularea sau declararea nulităţii actului, ci poate formula doar o acţiune în revendicare sau de ieşire din indiviziune. Cu privire la creanţă, s-a apreciat că reclamanta nu are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă împotriva pârâtei întrucât hotărârea judecătorească prin care s-a dispus să fie predat camionul cuprinde o obligaţie de „a face" şi prin urmare, reclamanta este creditorul unei obligaţii de „a face".
Împotriva deciziei nr. 116 din 28 martie 2005, a declarat recurs reclamanta F.D. prin care a invocat motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ., în temeiul căruia a solicitat admiterea recursului şi în fond desfiinţarea contractului de vânzare cumpărare a autoutilitarei, conform facturii din 31 din 22 martie 2001.
Criticile privesc în esenţă greşita aplicare a art. 975 C. civ., precum şi a elementelor şi probelor de la dosar care ar fi dus la desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi cu privire la un bun care îi aparţinea, conform sentinţei nr. 1864/2000, rămasă irevocabilă, prin care i s-a atribuit dreptul de proprietate asupra camionului. Autoarea a susţinut că instanţa de apel a reţinut greşit că nu erau îndeplinite cerinţele art. 975 C. civ., în condiţiile în care creanţa sa a fost determinată prin sentinţa nr. 1864/2000 pe baza expertizei prin care s-a stabilit suma care i se cuvine şi raportat la aceasta i s-a atribuit prin hotărârea de ieşire din indiviziune autovehiculul pe care pârâta l-a vândut deşi nu era bunul său.
A mai susţinut recurenta că s-a încercat executarea sentinţei nr. 1864/2000, conform dosarelor de executare nr. 50/2001 şi nr. 60/2000, şi că din procesele verbale încheiate de executorul judecătoresc rezultă că pârâta S.G. nu are bunuri personale. Aceste dovezi în accepţiunea recurentei erau de natură să demonstreze că pârâta intimată a urmărit să o prejudicieze prin insolvabilitatea astfel creată în condiţiile în care creanţa sa, precum şi dreptul de proprietate era stabilit anterior actului a cărui desfiinţare o solicită.
În cursul rejudecării cauzei după casare cu trimitere, a susţinut în continuare recurenta, au fost luate în discuţie şi alte elemente specifice nulităţii absolute, bazate pe reaua credinţă a pârâţilor intimaţi care au realizat actul fraudulos bazat pe o cauză ilicită. În fine, a conchis recurenta, reaua-credinţă se regăseşte în vânzarea bunului care nu mai aparţinea pârâtei S.G. şi de care avea cunoştinţă cumpărătoarea.
În consecinţă, pentru motivele invocate a solicitat modificarea deciziei prin care s-a soluţionat fondul în sensul respingerii acţiunii.
Recursul este întemeiat.
Critica privind nelegalitatea soluţiei pronunţată pe fond de Curtea de Apel, a fost abordată de recurentă atât din perspectiva art. 975 C. civ., cât şi din cea a acţiunii în constatarea nulităţii absolute a actului de vânzare-cumpărare, ambele având ca fundament fraudarea drepturilor sale de către debitoare care a urmărit să-şi inducă starea de insolvabilitate. În acest context general care caracterizează speţa de faţă este de precizat mai întâi un aspect de esenţă şi anume că bunul în litigiu i-a fost atribuit recurentei reclamante în urma partajului de achiziţie conform sentinţei nr. 1864 din 10 iulie 2000 rămasă definitivă la data de 12 februarie 2001. După această dată, respectiv la 22 martie 2001, pârâta S.G. a vândut autoutilitara conform facturii, către SC P. SRL, vânzarea fiind făcută (în tranzit) prin SC D.I.E. SRL Vâlcea. Rezultă că vânzarea bunului a fost făcută înainte de a se epuiza toate căile de atac puse la dispoziţie de C. proc. civ., astfel că din acest punct de vedere reaua-credinţă a debitoarei S.G. nu poate fi contestată după cum nu poate fi contestată participarea cumpărătorului la fraudarea proprietarului care, pornind executarea s-a aflat în situaţia consemnată în procesele verbale, întocmite de executorul judecătoresc, de a constata că S.G. nu are bunuri personale care să poată fi urmărite.
În aceste condiţii, este evident faptul că debitoarea a urmărit să-şi inducă starea de insolvabilitate, cu scopul de a-i crea recurentei un prejudiciu. După cum rezultă din criticile formulate, recurenta a considerat că erau întrunite condiţiile acţiunii pauliene dar şi condiţiile pentru constatarea nulităţii absolute a actului de vânzare cumpărare întrucât în ambele situaţii i-au fost fraudate drepturile sale.
Având în vedere sublinierea de mai sus care aduce un caracter particular speţei, critica nelegalităţii va fi abordată din punctul de vedere al constatării nulităţii absolute a actului de vânzare cumpărare. Această abordare are în vedere faptul că în comercial, acţiunea pauliană este la îndemâna creditorului care poate cere anularea actelor juridice făcute în frauda drepturilor sale de către debitor. Această acţiune însă se fundamentează pe dreptul de gaj general al creditorului, cât şi pe faptul că prin actele sale frauduloase, debitorul comite un delict civil împotriva creditorului.
Cu alte cuvinte, prin această acţiune se apără dreptul de gaj general al creditorului de eventualele fapte frauduloase, abuzive ale debitorului şi pentru ca o astfel de acţiune să aibă şi finalitate, trebuie urmărite cerinţele art. 975 C. civ., iar în ipoteza îndeplinirii acestora, sancţiunea constă în revocarea actului juridic fraudulos.
În speţă, însă se pune problema fraudării dreptului de proprietate pentru motivul că bunul înstrăinat de debitoarea S.G. a fost atribuit prin acţiunea de ieşire din starea de indiviziune, recurentei reclamante. În aceste condiţii, în cazul de faţă, acţiunea în constatarea nulităţii absolute are scopul de a-l apăra pe proprietar contra demersului fraudulos al debitoarei care a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu intenţia vădită de a încălca sentinţa prin care s-a atribuit autoutilitara reclamantei recurente şi implicit de a-i nesocoti dreptul de proprietate.
Din acest punct de vedere, al analizei acţiunii prin prisma nulităţii absolute, se constată că motivele invocate de recurentă sunt întemeiate întrucât Curtea de Apel, deşi s-a oprit asupra acestui motiv al cererii, a apreciat greşit că nu au fost indicate normele imperative încălcate. Contrar acestei concluzii printr-un alt considerent se reţine că, de principiu, reclamanta are dreptul să-şi valorifice bunul printr-o acţiune în revendicare.
În alţi termeni, Curtea de Apel a trecut greşit peste faptul că vânzarea lucrului altuia, în cunoştinţă de cauză, reprezintă o operaţiune speculativă, care are o cauză ilicită şi prin urmare este nulă absolut.
De asemenea s-a nesocotit faptul că nulitatea absolută a vânzării lucrului altuia are ca punct de plecare împrejurarea că părţile, în speţă pârâtele, au încheiat contractul ştiind că lucrul vândut este proprietatea altei persoane (al recurentei) cu intenţia vădită de a-i aduce acesteia o pagubă. Reaua-credinţă a părţilor este cu atât mai evidentă cu cât exista o hotărâre judecătorească prin care bunul era atribuit în lotul recurentei reclamante, pe care debitoarea intimată S.G. a nesocotit-o în scopul de a-i frauda dreptul proprietarei, şi în orice caz, cu participarea cumpărătorului şi pe riscul acestuia din urmă. Faţă şi de dispoziţiile art. 968 C. civ. şi având în vedere că „frauda corupe totul", vânzarea lucrului altuia în condiţiile de speţă analizate, constituie motiv de nulitate absolută.
În consecinţă urmează să se constate nulitatea absolută a actului de vânzare-cumpărare a bunului creditoarei, cu alte cuvinte a lucrului altuia, întrucât se bazează pe o cauză ilicită care constă în fraudarea dreptului de proprietate.
Faţă de această concluzie care pune în valoare sancţiunea nulităţii absolute, respingerea cererilor formulate în cauză, de intimate va fi menţinută întrucât acestea nu pot avea pretenţii care decurg dintr-un act nul absolut.
Faţă de cele ce preced, întrucât motivul de nelegalitate invocat s-a dovedit întemeiat conform art. 312 C. proc. civ., recursul formulat de reclamanta F.D., se va admite, în sensul dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta F.D., împotriva deciziei nr. 116 din 28 martie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială.
Modifică Decizia recurată, admite acţiunea formulată de reclamanta F.D. Constată nulitatea absolută a convenţiei încheiate între cele două pârâte S.G. şi SC P. SRL Motru la data de 22 martie 2001, conform facturii cu privire la autoutilitară.
Menţine celelalte dispoziţii.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 332/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 319/2006. Comercial → |
|---|
