ICCJ. Decizia nr. 4515/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 4515/2006
Dosar nr. 1945/2005
Şedinţa publică din 6 octombrie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1644 din 14 septembrie 2004, Judecătoria Tecuci a admis contestaţia la executare formulată de R.B. SA, sucursala Iaşi în contradictoriu cu intimata SC B. SRL Bucureşti, a anulat formele de executare întocmite în dosarul de executare nr. 54/2004 al Biroului Executorului Judecătoresc C.A. şi în dosarul nr. 931/2004 al Judecătoriei Tecuci.
Prin aceeaşi sentinţă, instanţa de fond a dispus întoarcerea executării prin care creditoarea SC B. SRL Bucureşti a fost pusă în posesie cu bunurile mobile ce constituie obiectul contractului de gaj fără deposedare în favoarea R.B. SA, sucursala Iaşi către executorul judecătoresc, potrivit procesului verbal din 27 februarie 2004.
Intimata SC B. SRL Bucureşti a fost obligată la plata sumei de 14.690 miliarde lei, sumă cu care a garantat creditul, către contestatoare, dacă a efectuat vânzarea sau adjudecarea bunurilor cuprinse în procesul verbal de adjudecare.
Excepţiile privind lipsa calităţii procesuale active a contestatoarei şi a tardivităţii contestaţiei, invocate de intimată, au fost respinse ca nefondate.
Instanţa de fond a reţinut, cu referire la excepţiile invocate, că în fapt, contestatoarea este una şi aceeaşi persoană juridică, numai denumirea societăţii fiind schimbată. În privinţa soluţionării excepţiei de tardivitate s-a avut în vedere data de 11 mai 2004, dată la care contestatoarea a fost înştiinţată de un terţ creditor despre începerea executării silite.
Pe fondul contestaţiei, judecătoria a reţinut, în esenţă, că potrivit materialului probator, contestatoarea are un drept de preferinţă faţă de intimată asupra bunurilor gajate, contractul de gaj fiind înscris în arhiva electronică înaintea oricărui creditor.
Împotriva sentinţei de fond a declarat apel intimata, iar prin Decizia nr. 401/ A din 15 martie 2005, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a admis apelul intimatei, a anulat sentinţa atacată şi a respins, ca tardiv formulată, contestaţia la executare.
Instanţa de apel, analizând, în principal criticile ce vizau greşita soluţionare a excepţiilor, a reţinut că, în raport cu data de 27 februarie 2004, data predării bunurilor, dar şi de calitatea contestatoarei care pretinde un drept real al bunurilor urmărite, sunt incidente dispoziţiile art. 401 pct. 2 C. proc. civ., ce impun termenul de 15 zile pentru exercitarea contestaţiei la executare, de la data predării silite a bunului.
S-a reţinut totodată că, din lucrările dosarului nu rezultă că părţile au pus concluzii şi pe fondul cauzei, astfel încât nu se poate susţine că pricina a fost judecată în fond. Mai mult, nici din considerentele sentinţei apelate nu rezultă motivele de fapt ce au condus la soluţia de fond pronunţată.
Împotriva deciziei din apel, a declarat recurs contestatoarea R.B. SA, sucursala Iaşi, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ., din temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii contestaţiei la executare, întoarcerea executării şi obligarea intimatei la plata debitului de 14,690 miliarde lei.
După o succintă expunere a situaţiei de fapt, recurenta a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a aplicat legea cu privire la excepţia de tardivitate a introducerii contestaţiei la executare, în sensul că speţei îi erau aplicabile dispoziţiile art. 401 C. proc. civ., potrivit cărora termenul de 15 zile curge de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de actul de executare pe care-l contestă.
Mai mult, în opinia recurentei, cererea de executare a fost formulată de intimată în baza unui contract de gaj supus Legii nr. 99/1999 şi deci, executarea trebuia să respecte prevederile acestui act normativ, act care, de altfel, nu prevede nici un termen pentru contestaţie.
Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra incidenţei dispoziţiilor art. 71 din actul normativ menţionat, ce instituie obligaţia în sarcina celui care începe executarea, să notifice ceilalţi creditori, sub sancţiunea nulităţii, lucru pe care contestatoarea nu l-a făcut.
Deşi recurenta susţine pe de o parte că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra celorlalte excepţii şi nici pe fondul cauzei, pe de altă parte a înţeles să formuleze critici şi asupra acestor aspecte.
Examinând cu prioritate excepţia de necompetenţă, invocată din oficiu, instanţa constată că în raport cu dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, raportat la art. 725 alin. (2) C. proc. civ., Secţia Comercială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are competenţa materială în soluţionarea prezentului litigiu având în vedere şi natura comercială a acestuia, dar şi împrejurarea că, la data modificărilor aduse de dispoziţiile Legii nr. 219/2005, instanţa era investită cu soluţionarea căii de atac.
Pentru aceste considerente, instanţa va respinge excepţia de necompetenţă materială a Secţiei Comerciale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca nefondată.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, se constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente.
Având în vedere soluţia pronunţată în apel, recursul va fi abordat sub aspectul excepţiei de tardivitate, urmând ca celelalte critici, ce vizează excepţiile şi fondul, să fie înlăturate.
Critica vizând aplicarea greşită a legii, în considerarea dispoziţiilor art. 304 alin. (9) C. proc. civ., este nefondată.
Dispoziţiile art. 304 alin. (9) C. proc. civ., au în vedere încălcarea legii de drept substanţial, mai precis aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt dedusă judecăţii sau extinderea normei de drept la situaţii neaplicabile.
În speţă, contestatoarea s-a adresat Judecătoriei Tecuci cu o contestaţie la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 399, 401, 404, 4041 şi 449 C. proc. civ., coroborat cu prevederile Titlului VI din Legea nr. 99/1999 privind regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare, astfel cum rezultă din înscrisul aflat la dosarul de fond al Judecătoriei Tecuci.
Prima instanţă a avut în vedere la pronunţarea soluţiei procedura prevăzută de C. proc. civ., impusă de însăşi contestatoare, prin cererea sa.
Aşadar, instanţele, atât cea de fond cât şi instanţa de apel, în considerarea dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ., ce consacră principiul disponibilităţii, erau ţinute a se pronunţa în limitele şi temeiurile de drept ale cererii cu care prima instanţă a fost învestită.
Nu se poate discuta astfel despre o eventuală aplicare greşită a legii, în condiţiile în care contestatoarea a stabilit cadrul procesual şi temeiurile de drept ale cererii sale.
Mai mult, instanţele au avut în vedere dispoziţiile art. 62 din Legea nr. 99/1999 astfel cum a fost modificată, potrivit cărora „în cazul neîndeplinirii obligaţiei garantată, creditorul va putea să aleagă între a iniţia procedura de executare prevăzută de C. proc. civ., sau a executa garanţia reală potrivit prezentului capitol", situaţia în speţă.
Aşadar, atât timp cât contestatoarea a optat pentru procedura de executare silită potrivit Codului de procedură civilă, instanţele nu puteau modifica sau constata incidenţa altor dispoziţii prevăzute în alte proceduri de executare, pentru că, ar fi condus la o încălcare a principiului disponibilităţii.
Mai mult, instanţele nu puteau face aplicarea dispoziţiilor art. 71 din Legea nr. 99/1999 faţă de împrejurarea că norma legală citată face referire strict la părţile implicate direct în raportul execuţional, respectiv creditorul şi debitorul. Or, contestatoarea aşa cum în mod corect a stabilit instanţei de apel, are calitatea de terţ ce pretinde un drept real asupra bunurilor mobile.
Aşa fiind, se constată că susţinerile recurentei nu sunt fondate, instanţa de apel pronunţând o soluţie legală şi temeinică prin raportarea la termenul de decădere prevăzut de art. 401 C. proc. civ. şi pentru formularea unei atare cereri.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va da eficienţă dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., pe cale de consecinţă, va respinge, ca nefondat, recursul contestatoarei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta R.B. SA, sucursala Iaşi, împotriva deciziei nr. 401/ A din 15 martie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2270/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3927/2006. Comercial → |
|---|
