ICCJ. Decizia nr. 692/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.692/2006
Dosar nou nr. 3311/1/2005
Dosar vechi nr. 723/2005
Şedinţa publică din 16 februarie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1226 din 28 ianuarie 2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost admisă excepţia lipsei de interes a reclamantei, excepţie ridicată de pârâtă şi a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta SC C. SA, împotriva pârâtelor SC C.E. SA cu sediul social în Bucureşti şi SC D.C. SRL, ca lipsită de interes.
În fundamentarea acestei soluţii instanţa de fond a reţinut în principal că interesul trebuie să existe în momentul în care se exercită dreptul la acţiune în sensul că partea s-ar opune la un prejudiciu numai dacă nu ar recurge în acel moment la acţiune, ori reclamanta nu justifică un asemenea interes, având cunoştinţă despre clădirea aflată în stare avansată de degradare şi declarată ulterior monument istoric, înainte de a fi devenit proprietara terenului, nerezultând astfel care ar fi prejudiciul la care este expusă în prezent.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia nr. 1943 din 12 decembrie 2003 a admis recursul declarat de recurenta SC C. SA în contradictoriu cu SC C.E. SA şi SC D.C. SRL, împotriva sentinţei nr. 1226 din 28 ianuarie 2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în sensul că a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu motivarea că reclamanta chiar în motivarea cererii de chemare în judecată şi-a justificat interesul în promovarea acţiunii, constând în aceea că imobilul ce a făcut obiectul convenţiei de transfer este în prezent ruinat, împiedicând-o astfel să folosească normal terenul proprietatea sa, reprezentând un permanent pericol pentru siguranţa activităţii în cadrul societăţii.
În fond după casare, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa nr. 4823 din 14 aprilie 2004, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta SC C. SA împotriva pârâtelor SC C.E. SA şi SC D.C. SRL.
S-a apreciat că argumentele invocate de reclamantă nu reprezintă cauze de nulitate absolută. Astfel, la data de 31 septembrie 1991, între părţi s-a încheiat o convenţie de transfer având ca obiect mijloace fixe scoase din uz, acestea fiind transmise pârâtei SC D.C. SRL în schimbul sumei de 100.000 lei, temeiul juridic al înscrisului fiind decretul Lege nr. 50/1990 şi HG nr. 740/1990. În art. 5 al decretul Lege nr. 50/1990 se precizează că fondurile fixe cu durata de serviciu normală expirată aflate în dotarea unităţilor, care nu mai pot fi utilizate în condiţii de eficienţă, vor fi casate indiferent de valoarea lor, la propunerea unităţilor deţinătoare, cu aprobarea organului ierarhic superior şi avizul băncilor finanţatoare.
Pentru mijloacele fixe ce fac obiectul convenţiei de transfer există aprobare de casare încă din anul 1986, astfel că au fost respectate dispoziţiile menţionate.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia nr. 570 din 9 decembrie 2004 a respins ca nefondat apelul declarat de SC C. SA împotriva sentinţei nr. 4823 din 14 aprilie 2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. 796/2004, în contradictoriu cu SC C.E. SA şi SC D.C. SRL.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a preluat argumentele instanţei de fond, stabilind că la încheierea convenţiei de transfer din 30 septembrie 1981 au fost respectate atât prevederile decretului Lege nr. 50/1990 cât şi prevederile HG nr. 740/1990, obiectul transferului fiind fondurile fixe cu durată de serviciu normală expirată, care nu mai pot fi folosite în condiţii de eficienţă.
A mai fost respectată şi cerinţa legală privitoare la aprobarea de casare, obligaţia reieşind din dispoziţiile decretului nr. 419/1985, iar aprobarea fiind confirmată de adresa din 6 mai 1986.
Împotriva deciziei nr. 570 din 9 decembrie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială a promovat recurs reclamanta SC C. SA Bucureşti, care a criticat această hotărâre judecătorească pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectele că în mod greşit nu a fost constatată nulitatea absolută a convenţiei de transfer de mijloace fixe casate şi dezmembrate încheiată între cele două pârâte, prin fraudarea legii, având în vedere că prevederile legale stabileau limitativ unităţile economice abilitate să efectueze acest transfer, respectiv numai societăţile de stat, fiind invocat ca temei de drept al cererii de recurs dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimata pârâtă SC C.E. SA a depus întâmpinare motivată în fapt şi în drept prin care a solicitat admiterea recursului şi constatarea nulităţii absolute a convenţiei de transfer din 30 septembrie 1991.
Intimata pârâtă SC D.C. SRL Bucureşti a depus întâmpinare prin care a cerut respingerea recursului, deoarece nu s-a făcut dovada existenţei unei cauze ilicite la momentul încheierii convenţiei.
Înalta Curte analizând materialul probator administrat în cauză, în raport de criticile formulate în cererea de recurs, urmează a admite recursul declarat de reclamanta SC C. SA Bucureşti, constatând întemeiate motivele expuse, pentru următoarele considerente.
Este de necontestat că la data de 30 septembrie 1991 între SC C.E. SA şi SC D.C. SRL, prin reprezentanţii lor legali, a fost încheiată o convenţie de transfer a unor mijloace fixe casate, dar în stare de existenţă, conform schiţei din anexa care face parte integrantă din convenţie. SC C.E. SA a predat mijlocul fix casat, a cărui valoare a fost stabilită la suma de 100.000 lei, constând în contravaloarea materialelor rezultate ca urmare a dezmembrării mijlocului fix, iar SC D.C. SRL a preluat bunul în starea în care se găsea la momentul încheierii convenţiei, plătind preţul convenit (dosar nr. 2920/2002 al Tribunalului Bucureşti, secţia comercială). S-a mai reţinut în aceiaşi convenţie că temeiul ei legal îl reprezintă decretul Lege nr. 50/1990, HG nr. 740/1990 şi art. 942 C. civ.
De remarcat că pârâta SC C.E. SA Bucureşti, în mod constant, prin întâmpinările depuse în toate fazele procesuale, a precizat că prin convenţia de transfer s-a transmis, conform acordului părţilor, numai materiale rezultate din acţiunea de dezmembrare şi nu imobile sub formă de clădiri, însă ulterior pârâta SC D.C. SRL a folosit această convenţie pentru a-şi constitui un drept de proprietate asupra unor imobile, împrejurare care conduce la nulitatea absolută a convenţiei (dosar nr. 2920/2002 al Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, dosar nr. 796/2004 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială şi dosar recurs).
Din verificarea cadrului legal existent la momentul încheierii convenţiei reiese că potrivit art. 5 din Decretul - Legea nr. 50/1990 fondurile fixe cu durata de serviciu normată expirată, aflate în dotarea unităţilor, care nu mai pot fi utilizate în condiţii de eficienţă, vor fi casate, indiferent de valoarea lor, la propunerea unităţilor deţinătoare, cu aprobarea organului ierarhic superior şi avizul băncilor finanţatoare. De asemenea art. 3 din HG nr. 740 din 3 iulie 1990, menţionează că sursele fondului de investiţii, pentru anul 1990 vor fi constituite şi din sumele obţinute din valorificarea fondurilor fixe scoase din funcţiune şi alte resurse pentru investiţii. Această hotărâre de guvern priveşte unele măsuri în domeniul finanţării-creditării investiţiilor la unităţile de stat precum şi cu referinţă la transmiterea fondurilor fixe între întreprinderile de stat. Apare cât se poate de evident că nu este permisivă această convenţie de transfer între părţile pârâte, nefiind guvernată de cadrul legal în materie, care era aplicabil numai unităţilor de stat.
Nu poate fi primită excepţia ridicată de intimata SC D.C. SRL că cererea de recurs nu cuprinde motivele de nelegalitate şi dezvoltarea lor, conform art. 3021 C. proc. civ., prin aceea că, verificând această critică nu se confirmă, cererea de recurs a reclamantei fiind amplu motivată, cu trimitere la fiecare aspect de nelegalitate invocat, care este argumentat în fapt şi în drept.
Pentru aceste raţiuni juridice urmează a admite recursul declarat de reclamanta SC C. SA Bucureşti, împotriva deciziei nr. 570 din 9 decembrie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, în sensul că va modifica Decizia atacată, va admite apelul reclamantei declarat împotriva sentinţei nr. 4823 din 14 aprilie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pe care o schimbă în tot şi va admite acţiunea, constatând nulitatea absolută a convenţiei părţilor din 30 septembrie 1991. De asemenea va dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară prin restituirea prestaţiilor reciproce.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC C. SA Bucureşti, împotriva deciziei nr. 570 din 9 decembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Modifică Decizia atacată, admite apelul reclamantei declarat împotriva sentinţei nr. 4823 din 14 aprilie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pe care o schimbă în tot în sensul că admite acţiunea şi constată nulitatea absolută a convenţiei de transfer încheiată între părţi la data de 30 septembrie 1991. Dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară prin restituirea prestaţiilor reciproce.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 69/2006. Comercial → |
|---|
