ICCJ. Decizia nr. 1102/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1102/2007
Dosar nou nr. 6279/2/2005
Şedinţa publică din 13 martie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 13370 din 7 decembrie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A.D.S. în contradictor cu pârâtul P.O. şi, în consecinţă:
- a constatat rezilierea de drept a contractului de concesiune nr. 86 din 19 decembrie 2000 astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. 1 din 6 februarie 2003;
- a obligat pârâtul la plata sumei de 908.367.803 lei reprezentând redevenţă neachitată până la 31 martie 2003, 440.200.742 lei penalităţi de întârziere calculate până la 31 martie 2003 şi 397.148.311 lei TVA;
- a respins, ca neîntemeiate, cererile privind plata redevenţei până la 25 noiembrie 2003 şi plata penalităţilor de întârziere până la data stingerii debitului.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că părţile, reclamanta în calitate de concedent şi pârâta în calitate de concesionar au încheiat, la data de 19 decembrie 2000, contractul de concesiune nr. 86 având ca obiect teren agricol în suprafaţă de 4.257 ha situat în perimetrul localităţii Borcea Judeţul Călăraşi, ce a fost modificat prin actul adiţional nr. 1 din 6 februarie 2003 sub aspectul suprafeţei concesionate, care a fost redusă la 2.505,94 ha teren arabil, al cuantumului redevenţei la care, după data de 1 iunie 2002 se adaugă cota TVA legală şi al cauzelor de încetare a contractului în sensul introducerii clauzei art. 8.1 conform căreia contractul se reziliază de plin drept la 31 martie 2003, fără nici o notificare prealabilă dacă concesionarul nu va achita până la această dată redevenţa datorată recalculată conform prevederilor actului adiţional.
Faţă de neîndeplinirea obligaţiei de plată a redevenţei datorate la data de 31 martie 2003, tribunalul a constatat intervenită rezilierea de drept a contractului de concesiune cu această dată urmare operării pactului comisoriu de ultim grad introdus prin actul adiţional.
Pârâta a fost obligată, la plata redevenţei datorată până la data rezilierii în sumă de 908.367.803 lei, la penalităţi de întârziere calculate conform dispoziţiilor aplicabile în materia creanţelor bugetare şi la TVA în sumă de 397.148.311 lei.
Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, cererea privind obligarea la plata daunelor interese constând în redevenţă şi penalităţi pentru perioada ulterioară rezilierii în raport de prevederile art. 8.1. lit. 6) din contract precum şi cererea privind obligarea pârâtului la plata penalităţilor de întârziere întemeiată de art. 5.4 din contract întrucât clauza pe care o conţine nu este operantă după momentul rezilierii contractului.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia nr. 362 din 7 iunie 2006, a admis apelul declarat de reclamanta A.D.S. împotriva sentinţei pe care a schimbat-o în parte în sensul obligării pârâtei la plata sumelor de 507.415 lei redevenţă restantă şi 90.457 lei TVA, fiind menţinute în rest dispoziţiile sale.
În considerentele deciziei instanţa de apel a reţinut că înscrierea în contract a unui pact comisoriu expres nu înlătură facultatea creditorului de a cere executarea contractului şi de a nu ajunge la desfiinţarea contractului. În speţă, concedenta reclamantă a înţeles să se prevaleze de clauza contractuală privind pactul comisoriu, la data de 24 noiembrie 2003, când prin adresa nr. 2856 i-a notificat pârâtului rezilierea contractului de concesiune astfel că această dată marchează rezilierea de drept iar nu data de 31 martie 2003, cum greşit a reţinut instanţa de fond. Conform expertizei contabile depusă în apel redevenţele restante sunt în sumă de 507.415 lei şi 90.457 TVA.
În privinţa penalităţilor de întârziere s-a constatat că acestea, potrivit art. 5.4 din contract se calculează prin raportare la OUG nr. 11/1996 privind executarea creanţelor bugetare, neputând fi reţinut cuantumul stabilit de expertul contabil care le-a calculat până la data de 30 noiembrie 2005.
Penalităţile, avându-şi temeiul în contract, ele nu pot fi acordate după încetarea contractului, 24 noiembrie 2003, astfel corect instanţa de fond a respins cererea de acordare a penalităţilor până la achitarea debitului, a cărei soluţie a fost menţinută faţă de faptul că a rezultat un cuantum inferior celui de la fond, aplicând principiul non reformatio in peius.
În contra acestei decizii a declarat recurs reclamanta, A.D.S. pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în a căror dezvoltare arată că:
- nerespectarea prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., soluţia de menţinerea a sentinţei sub aspectul penalităţilor nefiind motivată (304.7 C. proc. civ.);
- greşita soluţionare a capătului de cerere privind penalităţile de întârziere de la data rezilierii contractului de concesiune şi până la achitarea debitului, acestea fiind datorate atât ope legis cât şi în baza contractului, fiind incidentă legislaţia fiscală, faţă de calitatea de instituţie publică a reclamantei (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
- contrar art. 129 alin. (5) C. proc. civ. şi art. 969 C. civ., instanţa de apel a omologat un raport de expertiză ce conţine un mod de calcul care vine în contradicţie cu clauzele contractuale convenite (arz.304 pct. 9 C. proc. civ.).
Recursul nu este fondat.
1. Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Susţinerea recurentei, în sensul că Decizia atacată nu a fost motivată sub aspectul criticii în apel a sentinţei cu privire la capătul de cerere având ca obiect penalităţile solicitate după încetarea contractului prin rezilierea de drept, nu poate fi primită. Instanţa de apel a motivat, pagina 4 a deciziei, menţinerea sentinţei tribunalului sub acest aspect, arătând că, dată fiind încetarea contractului, implicit a clauzei penale pe care o conţinea, nu mai exista suport convenţional pentru solicitarea penalităţilor de întârziere ulterior acestui moment, însuşindu-şi deci, motivarea hotărârii instanţei de fond.
2. Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
1. Capătul de cerere privind penalităţile de întârziere solicitate pentru perioada de după încetarea contractului prin rezilierea de drept şi până la achitarea debitului a fost corect soluţionat de instanţe, cu respectarea prevederilor art. 969 C. civ.
Părţile au convenit prin clauza inserată la art. 5.4 din contractul în speţă penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit de OUG nr. 11/1996 pentru neexecutarea creanţelor bugetare.
Suportul convenţional al acordării penalităţilor de întârziere nemaiexistând ca urmare a rezilierii de drept a contractului de concesiune, cererea cu privire la acordarea lor ulterior acestui moment, în mod corect a fost respinsă de instanţe în raport de prevederile art. 969 C. civ.
Cât priveşte susţinerea recurentei în sensul că penalităţile sunt datorate şi în temeiul legii speciale faţă de caracterul reclamantei de instituţie publică, veniturile colectate fiind şi ele publice, se reţine netemeinicia ei. Aceasta deoarece, obligaţia de plată a redevenţiei este o obligaţie contractuală iar nu o obligaţie bugetară, intimatul pârât neavând calitatea de debitor bugetar în sensul legislaţiei fiscale astfel încât aceasta să-i fie aplicabilă. Faptul că, în contractul încheiat, pentru determinarea cuantumului penalităţilor de întârziere părţile s-au raportat la OUG nr. 11/1996 nu transformă natura convenţională a obligaţiei de plată a penalităţilor în obligaţie legală cum greşit susţine recurenta.
2. Prin omologarea raportului de expertiză judecătorii din apel nu au încălcat prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., aprecierea cu privire la concordanţa dintre constatările expertului şi clauzele contractuale sub aspectul cuantumului sumelor datorate fiind la aprecierea lor, în raport de aceleaşi prevederi legale invocate.
Aşa fiind, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va respinge recursul declarat ca nefondat, menţinând ca legală Decizia atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.D.S. Bucureşti, împotriva deciziei nr. 362 din 7 iuni.
2006 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1103/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1058/2007. Comercial → |
|---|
