ICCJ. Decizia nr. 1166/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1166/2007
Dosar nr. 2441/1/2006
Şedinţa publică din 15 martie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 160/ E din 30 martie 2005 a Tribunalului Iaşi, secţia comercială, a fost respinsă, ca nefondată, acţiunea reclamantei SC I.E. SRL Bacău, lichidator al SC C. SA, prin care solicitase, în contradictoriu cu pârâta SC A. SA Holboca, să se dispună perfectarea contractului de vânzare cumpărare, cu obligarea pârâtei la predarea bunurilor ce au făcut obiectul vânzării convenite în 2001, iar în subsidiar obligarea pârâtei la restituirea sumei de 27.005.954.000 lei, plus dobânda aferentă.
În esenţă, s-a reţinut că între părţi s-a convenit în cursul anului 2001 vânzarea cumpărarea unor utilaje (3 excavatoare, 1 macara şi 30 tractoare) pentru care s-au emis facturi, achitate de pârâtă, în valoare totală de 27.005.954.000 lei.
În considerarea dispoziţiilor art. 1295 C. civ., instanţa de fond, considerând valabilitatea convenţiei de vânzare cumpărare, chiar dacă nu a existat un contract scris, a respins primul capăt de cerere şi reţinând că nepreluarea mărfii de către cumpărătoarea reclamantă nu îi este imputabilă pârâtei a respins şi cel de-al doilea petit al acţiunii privind restituirea preţului.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 112 din 14 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Iaşi, secţia comercială.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că între părţi s-a convenit în 2001 vânzarea unor utilaje pentru care s-au emis facturi de către pârâtă în valoare de 27.005.954.000 lei, facturi semnate de primire de către delegatul cumpărătoarei (reclamantă în cauză, prin lichidator), B.V., care la acea dată avea şi calitatea de administrator al societăţii. Ulterior, la 23 noiembrie 2001 s-a emis o factură centralizatoare care a şi fost achitată de reclamantă.
În consecinţă, s-a apreciat că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 1295 alin. (1) C. civ. şi a reţinut ca valabil încheiat contractul aşa încât a respins cererea privind perfectarea contractului prin hotărâre judecătorească.
Cât priveşte cel de-al doilea petit s-a reţinut că părţile n-au convenit un termen de plată a preţului, că acesta s-a achitat în condiţiile art. 1362 C. civ., moment corect apreciat de instanţa de fond ca fiind cel al facturării.
De asemenea, s-a reţinut că prin aplicarea sigiliilor societăţii cumpărătoare asupra mărfii de către delegatul acesteia, marfă ce se afla în curtea unei alte societăţi comerciale, cumpărătoarea a şi preluat marfa iar faptul că ridicarea efectivă a mărfii a avut loc după câteva luni, când s-au şi constatat deficienţe calitative, nu îi este imputabil pârâtei vânzătoare şi nu poate atrage consecinţe asupra înţelegerii părţilor.
În consecinţă, s-a apreciat că şi respingerea celui de-al doilea capăt din acţiune a fost temeinică, făcându-se o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1092 alin. (2) C. civ., de către instanţa de fond.
Nemulţumită de această decizie reclamanta a declarat recurs solicitând modificarea ei pentru netemeinicie şi nelegalitate.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recurenta critică Decizia din apel pentru neanalizarea probelor depuse de lichidatorul reclamantei şi pentru reţinerea unei situaţii de fapt care nu a fost probată în cauză.
În acest sens greşit s-a reţinut că reclamanta-cumpărătoare ar fi aplicat sigilii pe marfă ceea ce echivalează cu preluarea mărfii, o asemenea afirmaţie din partea pârâtei nefiind probată în cauză.
De asemenea, instanţa de apel a apreciat greşit că plata preţului s-a făcut la momentul facturării, instanţa cercetând superficial probele pe acest aspect din dosar, aceste facturi neprobând şi momentul predării bunurilor, aşa cum prezumă instanţa de apel în temeiul art. 1362 C. civ., text pe care recurenta îl consideră inaplicabil în speţa de faţă.
Cât priveşte lipsa de interes a reclamantei în ridicarea mărfii, reţinută de instanţa de fond şi cea de apel, recurenta o consideră lipsită de temei probator, ambele instanţe apreciind greşit că anularea facturilor a fost făcută de reclamantă şi nu de către pârâtă, ea neavând această calitate şi vocaţie în temeiul dispoziţiilor art. 160 alin. (1) lit. a) şi b) Cod Fiscal, deoarece numai emitentul facturilor putea anula actele emise.
Procedând la anularea facturilor pârâta a anulat şi operaţiunea comercială aşa încât ea trebuia să fie obligată şi la restituirea preţului încasat.
În consecinţă, nu reclamanta este aceea care a procedat la rezilierea contractului, ci, împreună cu reprezentanţii pârâtei, au decis anularea facturilor aşa încât cererea lichidatorului era întemeiată, iar acţiunea trebuia admisă, cu atât mai mult cu cât, cu ocazia concilierii prealabile, pârâta a recunoscut că nu i-a predat bunurile.
Prin întâmpinare intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este neîntemeiat.
Deşi recurenta a invocat în recursul său dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor, curtea apreciază, în temeiul dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., că cele dezvoltate se încadrează doar parţial în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., restul criticilor vizând omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unor dovezi administrate sau mijloace de apărare, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.) şi reţinerea unei situaţii de fapt eronate, rezultată din interpretarea greşită a probelor (art. 304 pct. 11 C. proc. civ.), aceste motive de recurs nemaiputând fi invocate deoarece, la data declarării recursului, erau abrogate prin OUG nr. 138/2000, respectiv prin Legea nr. 219/2005.
De altfel, recurenta a reluat criticile din apel, motivarea recursului vizând aspecte ce ţin de netemeinicia hotărârii de fond în cea mai mare parte, dar care nu se mai pot invoca în recurs deoarece recursul nu este o cale devolutivă de atac, ci el vizează doar motive de nelegalitate a deciziei din apel.
În consecinţă curtea va analiza doar critica privitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1362 C. civ., de către instanţa de apel, text pe care recurenta îl consideră inaplicabil în speţă.
Potrivit dispoziţiilor art. 1362 C. civ., dacă nu s-a stipulat nimic în această privinţă în contract, cumpărătorul este dator a plăti preţul la locul şi la timpul în care se face predarea bunului, textul făcând trimitere şi la dispoziţiile art. 1104 C. civ. (referitoare la locul plăţii) şi la art. 1319 C. civ. (referitoare la predarea lucrurilor).
Atât instanţa de fond cât şi cea de apel, făcând trimitere la dispoziţiile art. 1362 C. civ., au reţinut că întrucât părţile n-au convenit un termen de plată a preţului, rezultă că preţul trebuia achitat la data primirii mărfii.
Cum în speţă este de necontestat că reclamanta a achitat preţul înseamnă că ea a şi primit marfa.
Neridicarea efectivă a mărfii, aflată în curtea unei alte societăţi la momentul vânzării, nu înseamnă, din punct de vedere juridic, că reclamantei nu i s-a predat marfa.
Cum toate facturile au fost semnate la rubrica „expediţie" de către administratorul reclamantei B.V. recurenta nu mai poate solicita obligarea pârâtei la predarea bunurilor, ea însăşi recunoscând că a refuzat recepţionarea lor pe motiv că au deficienţe calitative.
Recurenta arată (pag. 2 din recurs) că a refuzat ulterior convenţiei recepţionarea mărfurilor la locul indicat de pârâta vânzătoare, care le-a trimis mai multe adrese prin care indicau locul unde se aflau bunurile, deoarece acestea prezentau deficienţe calitative, ceea ce dovedeşte că ea a verificat şi vizionat respectivele bunuri şi a avut cunoştinţă de locul unde acestea se aflau.
De altfel, aşa cum precizează şi intimata prin întâmpinare, obiectul acţiunii reclamantei este confuz, solicitând în acelaşi petit, atât perfectarea contractului cât şi obligarea pârâtei la restituirea contravalorii bunurilor în cazul când au pierit, cerere care vizează însă desfiinţarea contractului şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.
În consecinţă, curtea apreciază, ca neîntemeiată, critica recurentei şi că Decizia din apel este temeinică şi legală, motiv pentru care recursul va fi respins, în temeiul art. 312 C. proc. civ.
Recurenta reclamantă va fi obligată, în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., să suporte cheltuielile de judecată efectuate de intimată, în sumă de 5.500 lei, suma reprezentând onorariul avocatului, dovedit cu actele depuse în dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC I.E. SRL Bacău lichidator judiciar al SC C. SA Comăneşti împotriva deciziei nr. 112 din 14 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Iaşi, secţia comercială.
Obligă recurenta reclamantă la plata sumei de 5.500 lei cheltuieli de judecată către intimata pârâtă SC A. SA.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1170/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1103/2007. Comercial → |
|---|
