ICCJ. Decizia nr. 1014/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1014/2007
Dosar nr. 3899/3/2006
Şedinţa publică din 7 martie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 25 ianuarie 2006, reclamanta P.O.C.P. a solicitat în contradictoriu cu Statul Român prin A.V.A.S. Bucureşti şi T.R. să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare acţiuni nr. CJ 21 din 9 octombrie 2003 intervenit între părţi, prin care a fost înstrăinat pachetul de acţiuni al statului deţinut la SC S. SA, invocând art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în formularea în vigoare la data încheierii actului şi prin care se interzice înstrăinarea unor astfel de imobile până la reglementarea regimului lor juridic respectiv, art. 20 (actualmente art. 21) din aceeaşi lege, prin care se dispune că imobilele deţinute de o societate comercială la care statul este acţionar, vor fi restituite persoanei îndreptăţite.
A mai invocat în susţinerea acţiunii sale şi dispoziţiile art. 6 alin. (2) din OUG nr. 94/2000, modificată prin Legea nr. 247/2005, privind regimul imobilelor care au aparţinut cultelor religioase din România.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa comercială nr. 720 din 28 februarie 2005, a admis excepţia şi a respins acţiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a pronunţat Decizia comercială nr. 566 din 2 noiembrie 2006 şi a respins apelul, ca nefondat.
Pentru a se pronunţa astfel a reţinut, în esenţă, că nu imobilul revendicat a făcut obiectul contractului de privatizare, ci acţiunile emise de SC S. SA încât, analiza primei instanţe, realizată din perspectiva interesului cererii, a avut premise corecte, calitatea părţii reclamante de a cere nulitatea absolută a contractului trebuind corelată cu folosul efectiv realizabil de parte prin promovarea unei asemenea acţiuni.
Or, desfiinţarea contractului având ca scop reîntoarcerea acţiunilor în portofoliul statului, nu presupune o reîntoarcere a imobilului revendicat în proprietatea statului, acesta rămânând în patrimoniul SC S. SA, iar drepturile reclamantei nu sunt protejate corespunzător prin efectul nulităţii contractului de privatizare, căci soluţionarea nu depinde de persoana care deţine în portofoliu acţiunile ci se face conform art. 21 – art. 25 din Legea nr. 10/2001 şi a Normelor Metodologice de aplicare unitară a legii, potrivit condiţiilor impuse de lege la data intrării în vigoare, către şi de către persoana juridică deţinătoare la acel moment.
S-a concluzionat astfel că, nu este justificată interpretarea dată de reclamantă dispoziţiilor art. 21 din aceeaşi lege, potrivit căreia obligaţia de restituire în natură a imobilului revendicat nu mai subzistă prin înstrăinarea ulterioară a participaţiilor statului la SC S. SA.
Reclamanta a formulat recurs invocând, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a susţinut că hotărârea este pronunţată cu încălcarea legii deoarece procedura de restituire a imobilului în cauză nu este reglementată de art. 25 din Legea nr. 10/2001 ci de OUG nr. 94/2000, modificată prin Legea nr. 247/2005.
De asemenea, instanţa de apel făcând trimitere la dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 a ignorat faptul că numai acele societăţi comerciale la care statul este acţionar ori asociat majoritar pot fi obligate să restituie imobilele foştilor proprietari (cu excepţia cultelor religioase) or, în urma înstrăinării pachetului majoritar condiţia nu mai poate fi îndeplinită, iar scopul indisponibilizării, în vederea păstrării posibilităţii restituirii în natură a imobilelor abuziv etatizate, nu mai poate fi atins, în acest sens fiind şi prevederile art. 20.1 alin. (2) şi (3) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 498/2003, astfel că acţiunea trebuia admisă.
Recursul este nefondat.
Reclamanta a invocat drept temei juridic al acţiunii în nulitate atât dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 cât şi dispoziţiile art. 6 alin. (2) din OUG nr. 94/2000, astfel cum a fost modificată ulterior încheierii actului juridic a cărui desfiinţare s-a pretins, încât, corect, instanţa de apel, în limitele investirii instanţei de fond a analizat legalitatea hotărârii şi s-a pronunţat pe excepţie şi nu pe fond prin raportare la dispoziţiile în vigoare la momentul încheierii acestuia, dispoziţiile din legea specială invocate intrând în vigoare ulterior şi neputând deci, retroactiva.
Totodată, chiar dacă trebuie admis că legiuitorul a instituit prin art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, sub sancţiunea nulităţii, interdicţia de înstrăinare a imobilelor ce au aparţinut cultelor religioase până la reglementarea regimului lor juridic, interdicţie preluată apoi şi prin art. 7 alin. (1) din OUG nr. 94/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 şi republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 797/2005, interdicţia nu vizează şi înstrăinarea pachetelor de acţiuni ale statului la societăţile comerciale deţinătoare ale acestor bunuri, niciun alt text de lege neinterzicând sau dispunând suspendarea procesului de privatizare prin vânzarea pachetelor de acţiuni ale statului ci, doar vânzarea activelor de acest fel în cadrul procedurilor de privatizare, ceea ce nu face obiectul contractului contestat în cauză.
Din această perspectivă instanţa de apel a apreciat lipsa interesului recurentei reclamante şi, pe cale de consecinţă, a calităţii sale procesuale, nefiind incidente dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi deci, nici invocarea dispoziţiilor art. 21 alin. (20) din aceeaşi lege şi art. 20.1 alin. (2) şi (3) din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 nu este justificată sub aspectul soluţionării excepţiei, faţă de regimul juridic al nulităţii în această materie.
Cât priveşte analizarea interesului prin prisma dreptului recurentei reclamante la reparaţie în natură şi nu prin echivalent, excede obiectului analizei în această cauză astfel că, pentru toate argumentele de mai sus şi aplicând dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a reţine că motivele de recurs invocate nu sunt fondate încât recursul va fi respins.
Văzând şi art. 274 C. proc. civ., recurenta reclamantă va fi obligată către intimatul pârât T.R. la 1.200 lei cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta P.O.C.P. Târgu Mureş împotriva deciziei nr. 566 din 2 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, ca nefondat.
Obligă recurenta să plătească intimatului T.R. suma de 1.200 lei, cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1015/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1010/2007. Comercial → |
|---|
