ICCJ. Decizia nr. 1173/2007. Comercial

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 1173/2007

Dosar nr. 7462/1/2006

Şedinţa publică din 15 martie 2007

Asupra recursurilor de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 978/ C din 8 octombrie 2004 a Tribunalului Vâlcea, secţia comercială, a fost admisă în parte acţiunea reclamantei O.M.B. iar pârâta R.N.P. – D.S. Vâlcea a fost obligată la plata sumei de 976.532.488 lei contravaloare material lemnos exploatat de pe terenul reclamantei, plus cheltuieli de judecată în sumă de 61.075.648 lei.

Apelul declarat de pârâtă împotriva acestei sentinţe a fost admis prin Decizia nr. 14/ A/C din 16 februarie 2005 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, iar sentinţa de fond schimbată în tot în sensul respingerii acţiunii ca inadmisibilă, reclamanta având la dispoziţie o acţiune de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile Legii 75/2002 şi nu pe îmbogăţirea fără justă cauză.

Această decizie a fost recurată de către reclamantă, recursul său fiind admis prin Decizia nr. 4402 din 30 septembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, Decizia fiind casată iar cauza trimisă spre rejudecarea apelului pe fond.

Instanţa de recurs a reţinut că excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost greşit admisă de instanţa de apel deoarece reclamanta a invocat îmbogăţirea fără justă cauză, cerere admisibilă în temeiul Ordinului nr. 112 din 13 februarie 1998 al Ministrului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului şi celor dispuse prin sentinţa civilă nr. 1605 din 21 noiembrie 2000 de către Judecătoria Brezoi, respectiv sistarea tăierilor şi valorificarea resurselor lemnoase de pe suprafaţa de 6.300 ha. pădure ce urma a se retroceda reclamantei.

Rejudecând apelul, în fond după casare, Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin Decizia nr. 29/ A/C din 15 martie 2006, a admis apelul pârâtei şi a schimbat în parte sentinţa de fond în sensul că pârâta a fost obligată la 329.705.271 lei (32.970,571 RON) contravaloare material lemnos pe perioada 2001-2002, cu cheltuieli de judecată în sumă de 4.789,32 RON la fond, plus 1.906,62 RON cheltuieli în apel.

Instanţa de apel, invocând dispoziţiile art. 84 C. proc. civ., a calificat acţiunea reclamantei ca fiind o acţiune în răspundere civilă delictuală şi nu o acţiune în îmbogăţire fără justă cauză reţinând că, după emiterea ordinului nr. 112/1998 şi pronunţarea sentinţei civile nr. 1605/2000 a Judecătoriei Brezoi, reclamanta a continuat să exploateze fondul forestier cu rea credinţă, deşi avea cunoştinţă că respectivul fond urma să fie retrocedat reclamantei.

Analizând însă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de apelantă, instanţa de apel a reţinut că pretenţiile reclamantei sunt prescrise pentru perioada 1999 - 2000, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Întrucât reclamanta a fost pusă în posesie în 2002, curtea a acordat despăgubiri pentru perioada 2001 - 2002, care, potrivit suplimentului de expertiză efectuat în apel, însumează 392.349.273 ROL, din care s-a dedus TVA în sumă de 62.644.002 ROL, aşa încât venitul net obţinut de pârâtă şi la care a fost obligată să-l restituie reclamantei, a fost considerat ca fiind în valoare de 329.705.271 ROL.

S-a reţinut, de asemenea, că pârâta nu este îndreptăţită la restituirea cheltuielilor cu întreţinerea fondului în perioada analizată deoarece ea a continuat exploatarea cu rea credinţă, aşa încât urmează să suporte integral prejudiciul creat.

Nemulţumite de această decizie atât reclamanta cât şi pârâta au declarat recurs, solicitând modificarea ei pentru netemeinicie şi nelegalitate.

În recursul său, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7,8,9 şi 10 C. proc. civ., recurenta reclamantă critică Decizia din apel pentru greşita admitere a prescripţiei dreptului la acţiune, considerând că dreptul său s-a născut abia la data punerii în posesie asupra terenului forestier, adică în 2002, aşa încât acţiunea sa a fost promovată în termen.

De asemenea, instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 8 alin. (2) din Decretul 167/1958, ea neputând promova acţiunea decât la momentul când a cunoscut cu cât s-a mărit patrimoniul pârâtei.

În ceea ce priveşte calificarea acţiunii sale, recurenta reclamantă consideră că instanţa de apel a calificat greşit ca fiind o acţiune în răspundere civilă delictuală şi nu în îmbogăţire fără just temei, încălcând astfel atât principiul disponibilităţii cât şi cele statuate irevocabil prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de casare a primei decizii date în apel.

Precizează că temeiul restituirii suprafeţei forestiere l-a constituit Legea nr. 167/1997 şi nu Legea nr. 1/2000 cum a susţinut pârâta, aşa încât în cauză sunt aplicabile cele stabilite prin Ordinul nr. 112/1998 prin care s-au interzis tăierile din suprafeţele ce urmau a fi retrocedate foştilor proprietari.

Prin recursul său, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta pârâtă critică Decizia din apel considerând că ea a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii, întrucât reclamantei i s-a recunoscut dreptul de proprietate nu în temeiul Legii nr. 169/1997, ci în temeiul Legii nr. 1/2000, lege în baza căreia ea a şi dobândit personalitate juridică.

În consecinţă, Ordinul nr. 112/1998 nu era aplicabil în cauză, dreptul reclamantei la despăgubiri urmând să fie considerat doar după momentul punerii ei în posesie (iulie 2002), anterior acestui moment fondul forestier fiind proprietate publică aflat în administrarea ei.

Chiar dacă prin Hotărârea nr. 6370/1/2000 a Comisiei Judeţene Vâlcea pentru aplicarea legii fondului funciar a fost validată anexa 54 cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, această hotărâre este doar un act premergător emiterii titlului de proprietate şi nu titlu de proprietate.

De asemenea, şi această recurentă critică Decizia din apel privitoare la calificarea acţiunii ca fiind o acţiune în răspundere civilă delictuală, considerând că nu sunt întrunite toate elementele pentru admiterea acesteia.

În consecinţă, s-a solicitat respingerea acţiunii iar în subsidiar, să se deducă din despăgubirile solicitate cheltuielile făcute de ea pentru obţinerea profitului, cheltuieli la care este îndreptăţită în temeiul Legii nr. 75/2002, aşa încât consideră că nu poate fi obligată decât la restituirea profitului net obţinut de ea în sumă de 53.079.217 lei, calculat până la 3 decembrie 2001, dată la care a fost pusă în executare sentinţa civilă nr. 1605/2000.

Recursul reclamantei este întemeiat.

Dintre motivele de nelegalitate invocate în recursul său şi întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8, 9 şi 10 C. proc. civ. curtea apreciază, în temeiul dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., că acestea se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ., critici din care se vor analiza doar primele două, dispoziţiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., fiind abrogate prin Legea nr. 219/2005, în vigoare la data declarării recursului.

Critica recurentei privind schimbarea temeiului juridic şi calificarea acţiunii sale este întemeiată deoarece instanţa de apel, având în vedere considerentele deciziei nr. 4402 din 30 septembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ce a statuat irevocabil că este o acţiune întemeiată pe îmbogăţire fără justă cauză, nu mai putea face o altă calificare, încălcând astfel atât principiul disponibilităţii cât şi dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.

De asemenea, curtea apreciază ca întemeiată şi critica privind soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi greşita interpretare a dispoziţiilor art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, dispoziţii menţionate şi interpretate de instanţa de apel, deşi calificase anterior acţiunea reclamantei ca fiind în răspundere civilă delictuală şi nu în îmbogăţire fără justă cauză.

Prin acţiunea promovată la 18 martie 2004 reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la despăgubiri începând cu anul 2000 (precizare făcută la termenul din 11 ianuarie 2006, pentru tăieri efectuate de pe suprafaţa forestieră în posesia căreia a fost pusă la 24 iulie 2002.

Deşi prin sentinţa civilă nr. 1605/2000 a Judecătoriei Brezoi s-a dispus sistarea tăierilor şi valorificărilor resurselor lemnoase de pe terenul ce urma a se retroceda reclamantei, aceasta a luat cunoştinţă de întinderea prejudiciului suferit abia la data punerii în posesie, dată în raport de care acţiunea sa nu este prescrisă, aşa încât instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Întrucât temeiul juridic în baza căruia s-a restituit reclamantei suprafaţa forestieră formează şi obiectul uneia dintre criticile invocate în recursul pârâtei se va analiza acest aspect în recursul pârâtei.

Recursul pârâtei este nefondat.

Critica privind temeiul legal al reconstituirii dreptului de proprietate al reclamantei este nefondată deoarece, din actele dosarului rezultă că ea a dobândit acest drept în temeiul Hotărârii nr. 6370 din 27 octombrie 2000 a Comisiei Judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor comisie care şi-a argumentat hotărârea pe dispoziţiile Legii nr. 18/1991 republicată şi a Legii nr. 1/2000.

Această hotărâre a fost atacată de pârâtă în justiţie, cererea sa fiind respinsă prin sentinţa civilă nr. 520 din 19 aprilie 2001 a Judecătoriei Brezoi definitivă prin Decizia civilă nr. 18 din 8 ianuarie 2002 a Tribunalului Vâlcea.

Recurenta pârâtă susţine în mod nejustificat că această hotărâre a Comisiei Judeţene Vâlcea nu reprezintă titlu de proprietate ci numai un act premergător, deoarece hotărârile judecătoreşti menţionate probează contrariul.

De altfel, în speţă este lipsit de relevanţă temeiul în baza căruia s-a făcut reconstituirea dreptului de proprietate câtă vreme despăgubirile solicitate au fost ulterioare acestei date, iar subunitatea pârâtei, O.S. Brezoi, recunoscuse vocaţia reclamantei la restituirea suprafeţei forestiere încă din 17 februarie 2000, când a fost semnat protocolul dintre reprezentanţii reclamantei, Primăriei Brezoi, O.C. şi SC C.F. SA.

Ceea ce interesează însă critica pârâtei este de a se stabili dacă reclamanta se poate prevala de Ordinul nr. 112/1998 emis de Ministrul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, ordin anterior emiterii titlului de proprietate al reclamantei.

Această problemă a fost irevocabil stabilită prin Decizia nr. 4402/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială şi nu mai poate fi repusă în discuţie. Din considerentele deciziei de casare rezultă că excepţia de inadmisibilitate a acţiunii a fost greşit admisă cadrul legal invocat, Ordinul nr. 112/1998 cât şi sentinţa civilă nr. 1605/2000 a Judecătoriei Brezoi fiind relevante „în stabilirea corectă a situaţiei de fapt şi de drept".

În consecinţă, critica reclamantei sub acest aspect urmează a fi respinsă, instanţa de apel pronunţându-se în raport şi de Decizia de casare, obligatorie în temeiul dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.

De asemenea, este nejustificată şi critica privind cuantumul despăgubirilor şi nededucerea cheltuielilor efectuate de ea pentru întreţinerea fondului, deoarece ea nu a formulat cerere reconvenţională în acest sens.

Cât priveşte schimbarea calificării acţiunii reclamantei, această critică a fost analizată în recursul reclamantei, motivare valabilă şi pentru recursul pârâtei.

Deşi sub acest aspect critica recurentei pârâte este întemeiată ea nu poate conduce la schimbarea soluţiei pe fond în ceea ce o priveşte pe pârâtă.

În consecinţă, curtea va admite recursul reclamantei în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., coroborat cu art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi va modifica Decizia din apel în sensul respingerii apelului pârâtei ca nefondat, sentinţa de fond urmând a fi menţinută ca temeinică şi legală, iar recursul pârâtei urmează a fi respins ca nefondat.

În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., recurenta pârâtă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.875,42 lei către recurenta reclamantă, suma reprezentând taxele de timbru achitate şi onorariul avocatului ales.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de reclamanta O.M.B. Brezoi împotriva deciziei nr. 29/ A-C din 15 martie 2006 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, pe care o modifică în sensul că respinge apelul pârâtei R.N.P.R. – D.S. Rm. Vâlcea declarat împotriva sentinţei civile nr. 978/ C din 8 octombrie 2004 a Tribunalului Vâlcea, secţia comercială.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat pârâta R.N.P.R. – D.S. Rm. Vâlcea de împotriva aceleeaşi decizii.

Obligă recurenta pârâtă R.N.P.R. – D.S. Rm. Vâlcea la plata sumei de 1.875,42 lei cheltuieli de judecată către reclamanta O.M.B. Brezoi.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2007.

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1173/2007. Comercial