ICCJ. Decizia nr. 1176/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1176/2007
Dosar nr. 1398/46/2006
Şedinţa publică din 15 martie 2007
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 17/ C din 17 ianuarie 2006 a Tribunalului Comercial Argeş a fost admisă acţiunea reclamantei SC N. SA Piteşti, iar pârâtele A.V.A.S. Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti au fost obligate în solidar la plata sumei de 10.615.254.673 lei (1.061.525,4673 RON) despăgubiri civile plus 105.884.000 lei (10.588,4 RON) cheltuieli de judecată, suma reprezentând contravaloarea bunului retrocedat fostului proprietar şi care s-a aflat în patrimoniul societăţii reclamante ca efect al privatizării.
Apelurile declarate de reclamantă şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Argeş, împotriva acestei sentinţe au fost admise prin Decizia nr. 44/ A/C din 3 mai 2006 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, iar sentinţa de fond a fost schimbată în parte în sensul că acţiunea reclamantei formulată împotriva Ministerului Finanţelor Publice a fost respinsă, A.V.A.S. Bucureşti fiind obligată la 11.637 RON cheltuieli de judecată, la fond, faţă de 10.588,4 RON cât acordase instanţa de fond.
Prin aceeaşi decizie a fost respins ca nefondat apelul A.V.A.S. Bucureşti.
În esenţă, s-a reţinut în argumentarea soluţiei că instanţa de fond a calculat greşit cheltuielile de judecată datorate reclamantei de A.V.A.S., că Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, el având doar calitatea de garant, obligaţie legală stabilită în sarcina sa în temeiul art. 324 alin. (6) din Legea nr. 99/1999, şi nu de obligat principal aşa cum este A.V.A.S., căreia îi incumbă obligaţia plăţii.
Cât priveşte apelul A.V.A.S., instanţa a respins excepţia necompetenţei teritoriale, având în vedere dispoziţiile art. 8 C. proc. civ., a prematurităţii acţiunii, reţinând că încercarea de conciliere s-a făcut de persoane mandatate pentru un astfel de demers, fiind lipsită de relevanţă existenţa sau nu a sigiliului instituţiei.
Cât priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, excepţie întemeiată pe dispoziţiile art. 328 din Legea nr. 99/1999, instanţa a reţinut că în speţă este aplicabil termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut în art. 3 din Decretul nr. 167/1958 şi nu termenul special de prescripţie prevăzut în art. 3228 din OUG nr. 88/1997, deoarece prin acţiunea de faţă nu se atacă un act supus acestor reglementări speciale.
Acestei apelante nu i-a fost primită nici critica vizând cuantumul despăgubirilor, instanţa apreciind că valoarea despăgubirii este valoarea de piaţă a bunurilor retrocedate iar A.V.A.S. este ţinută să acopere integral prejudiciul creat de diminuarea patrimoniului reclamantei.
Cum valoarea despăgubirilor a fost stabilită prin expertiză, iar aceasta nu a fost contestată de pârâtă, instanţa a menţinut cuantumul stabilit la fond, reţinând totodată că majorarea câtimii pretenţiilor solicitată de reclamantă la fond, după depunerea expertizei, nu constituie o modificare de acţiune conform art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., înlăturând şi sub acest aspect criticile acestei apelante.
Nemulţumite de această decizie reclamanta şi pârâta A.V.A.S. au formulat recursuri, solicitând modificarea ei pentru netemeinicie şi nelegalitate.
În recursul său, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta critică, în esenţă, înlăturarea răspunderii Ministerului Finanţelor, ca reprezentant al Statului Român, criticând greşita interpretare a dispoziţiilor art. 324 alin. (6) din OUG nr. 88/1997 de către instanţa de apel.
În opinia recurentei, prin dispoziţiile art. 324 alin. (6) din OUG nr. 88/1997 s-a legiferat o obligaţie de plată cu pluralitate de debitori, răspunzători solidar pentru aceeaşi datorie şi nu o garanţie legală personală (fidejusiune legală) cum a interpretat instanţa de apel.
În consecinţă, recurenta reclamantă apreciază că admiterea apelului Ministerului Finanţelor a fost greşită, solicitând menţinerea obligaţiei solidare de plată a despăgubirilor a A.V.A.S. Bucureşti şi Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, aşa cum a dispus instanţa de fond.
În recursul său pârâta A.V.A.S. Bucureşti critică Decizia din apel pentru rezolvarea excepţiilor prematurităţii şi prescripţiei dreptului la acţiune iar pe fond, greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale privind administrarea probei cu expertiză, ce nu i-a fost comunicată precum şi cele privitoare la majorarea câtimii pretenţiilor.
În dezvoltarea criticilor, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recurenta critică respingerea excepţii prematurităţii, considerând că procedura concilierii a fost viciată prin neaplicarea sigiliului societăţii.
De asemenea, instanţa de apel a respins greşit excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, în speţă fiind aplicabil termenul de prescripţie de 3 luni prevăzut în art. 3228 din OUG nr. 88/1997 şi nu termenul general de prescripţie prevăzut în art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Cât priveşte administrarea probelor, recurenta invocă necomunicarea raportului de expertiză şi încălcarea dispoziţiilor art. 86 C. proc. civ., ceea ce înseamnă încălcarea principiului contradictorialităţii şi atrage nulitatea actelor de procedură reglementată în dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
În final, recurenta critică stabilirea despăgubirilor la valoarea de circulaţie a imobilului restituit şi nu la valoarea contabilă actualizată ce ar fi trebuit restituită, statul încasând doar această valoare.
Prin întâmpinarea depusă la recursul pârâtei intimata reclamantă a răspuns fiecărei critici, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Recursurile urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:
Recursul reclamantei SC N. SA este nefondat deoarece, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, prin dispoziţiile art. 324 alin. (6) din OUG nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, s-a creat în sarcina Statului Român doar o obligaţie de garantare a îndeplinirii obligaţiilor stabilite în sarcina debitorului principal, adică a A.V.A.S. Bucureşti, şi nu o obligaţie proprie de plată a despăgubirilor.
În consecinţă, răspunderea Ministerului Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român intervine doar în situaţia în care debitorul garantat, adică A.V.A.S. Bucureşti nu îşi va îndeplini obligaţia de plată, deoarece A.V.A.S. Bucureşti este instituţia publică ce administrează şi gestionează acţiunile şi participaţiile statului la societăţile comerciale.
În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 3 alin. (56) din HG nr. 208/2005 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice potrivit cărora „M.F.P. reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa organului de justiţie şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu în raporturile juridice dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ".
Ori, în speţă, statul nu participă nemijlocit, în nume propriu, la raportul juridic invocat de reclamantă, ci prin intermediul A.V.A.S., care a şi fost parte în contractul de vânzare cumpărare acţiuni încheiat cu reclamanta.
În consecinţă, recursul reclamantei va fi respins ca nefondat în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ.
Cât priveşte recursul pârâtei A.V.A.S. Bucureşti curtea apreciază criticile ca nefondate, atât cu privire la excepţii cât şi cu privire la fond.
Excepţia prematurităţii a fost corect şi legal rezolvată de instanţe deoarece din nici o dispoziţie a art. 7201 C. proc. civ., nu rezultă obligativitatea şi necesitatea aplicării ştampilelor societăţilor comerciale între care are loc concilierea, după cum corect a reţinut şi instanţa de apel.
De asemenea şi excepţia prescripţiei a fost corect soluţionată de instanţa de apel care a apreciat că acţiunea reclamantei este supusă termenului general de prescripţie prevăzut în art. 3 din Decretul nr. 167/1958 şi nu unui termen special, invocat de pârâtă, reglementat în art. 3228 din OUG nr. 88/1997, text de altfel abrogat prin art. 56 din Legea nr. 137/2002, modificat prin OG nr. 36/2004.
În ceea ce priveşte încălcarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare prin necomunicarea expertizei, critica recurentei pârâte este nefondată deoarece, din actele dosarului de fond rezultă că la 29 noiembrie 2005, după depunerea raportului de expertiză la dosar, instanţa a acordat termen pentru a se lua cunoştinţă de expertiză, pârâtele lipsind însă la termenele acordate.
De altfel, recurenta pârâtă face confuzie între actele procedurale şi comunicarea lor, reglementată în art. 86 C. proc. civ., şi probele dosarului, printre care şi expertiza, care, potrivit art. 209 C. proc. civ., se depune la dosar, neexistând vreo dispoziţie procedurală care să stipuleze obligativitatea comunicării ei şi părţilor din dosar, aşa încât recurenta nu poate invoca nulitatea prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
De asemenea, recurenta face confuzie între majorarea câtimii pretenţiilor, făcută de reclamantă după depunerea expertizei, în condiţiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. şi modificarea obiectului cererii reglementată în alin. (1) din acelaşi text, caz în care instanţa are obligaţia comunicării respectivei modificări, cerinţă neîndeplinită în cauză.
Cât priveşte cuantumul despăgubirilor acesta a fost stabilit prin expertiză şi nu a fost contestat de pârâtă, care de altfel, deşi legal citate pentru fiecare termen, nu s-au prezentat în instanţă, ca de altfel nici la întocmirea raportului de expertiză.
În consecinţă, criticile acestei recurente sunt apreciate ca nefondate motiv pentru care şi recursul său va fi respins în temeiul art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC N. SA Piteşti şi de pârâta A.V.A.S. Bucureşti împotriva deciziei nr. 44/ A-C din 3 mai 2006 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 39/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1371/2007. Comercial → |
|---|
