ICCJ. Decizia nr. 1888/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1888/2007
Dosar nr. 5800/2/2005
Şedinţa publică din 17 mai 2007
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 13876 din 29 decembrie 2004 pronunţată în dosar nr. 2430/1997 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.N.P.P. SA, s-a respins excepţia prescrierii dreptului la acţiune şi în consecinţă s-a admis acţiunea precizată formulată de reclamanta SC C. SA Bucureşti, pârâta fiind obligată la plata sumei de 238.615.914.488 lei diferenţă tarif transport pentru perioada ianuarie - iulie 1996 şi 27.002.512.369 lei penalităţi de întârziere până la data de 31 martie 2004 precum şi pe viitor, în cuantum de 0,4 % până la achitarea debitului, cu 2.620.034.922 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut în esenţă că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtă este neîntemeiată deoarece temeiul pretenţiilor reclamantei îl reprezintă contractul nr. 1/1994 încheiat cu SC R. SA Bucureşti, care împreună cu celelalte societăţi comerciale din domeniul rafinării şi distribuţiei petrolului şi produselor petroliere au fost reorganizate prin HG nr. 540/1996 prin înfiinţarea C.R.P. SA rezultată prin comasarea SC R. SA Bucureşti şi SC P. SA Ploieşti, societăţi care şi-au încetat activitatea. Ulterior prin OUG nr. 49/1997 s-a hotărât înfiinţarea S.N.P.P. SA Bucureşti, prin reorganizarea R.A.P.P. SA Bucureşti, care a absorbit societăţile comerciale menţionate în anexa 2, respectiv C.R.P. SA, din structura căreia făcea parte R.P. Bucureşti şi P. Bucureşti.
În consecinţă, arată tribunalul SC R. SA, partenerul contractual al reclamantei, şi-a încetat activitatea în momentul absorbirii de către C.R.P., care la rândul său şi-a încetat existenţa în momentul absorbirii ei de către pârâtă, care are calitatea procesuală pasivă, chiar dacă HG nr. 540/1996 a fost ulterior abrogată nu poate fi acceptată concluzia că s-au reînfiinţat de drept societăţile care au fuzionat pentru a forma C.R.P., aceasta fiind de altfel şi interpretarea dată de Curtea Constituţională în analizarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor OUG nr. 249/2000.
În privinţa excepţiei prescrierii dreptului material la acţiune, prima instanţă reţinând că prin acţiunea înregistrată la 7 aprilie 1997, reclamanta a solicitat pretenţii aferente perioadei ianuarie, iulie 1997, adică în interiorul termenului general de prescripţie, motiv pentru care excepţia fiind neîntemeiată a fost respinsă ca atare.
De asemenea, au fost înlăturate apărările pârâtei în sensul că acţiunea este lipsită de obiect, deoarece creanţele reclamantei au fost acoperite prin OUG nr. 72/1997 şi 249/2000, cu motivarea că primul act normativ a avut ca obiect preluarea la datoria publică internă a creditelor în valută acordate de B.R.C.E. SA, fostei C.R.P., existente în cont la data de 30 iunie 1997. Nici prin OUG nr. 249/2000 care a reglementat constituirea fondului special pentru produse petroliere, reclamanta nu şi-a recuperat sumele datorate, în condiţiile în care actul normativ a avut în vedere doar creanţele certe şi exigibile. Or, pârâta nu a recunoscut existenţa acestui debit, care reprezintă diferenţa dintre preţul achitat şi cel stabilit prin Decizia nr. 869/1995 a Ministerului Finanţelor, şi prin urmare nu s-a înregistrat în contabilitate, astfel că la data emiterii ordonanţei nu a fost luat în calcul.
În altă ordine de idei, arată tribunalul, reclamanta a făcut dovada că datoria avută în vedere de OUG nr. 249/2000 reprezintă contravaloarea serviciilor de transport prestate în perioada iunie - noiembrie 1997 şi recunoscute de pârâtă.
Prin urmare, reţinând că pretenţiile reclamantei sunt întemeiate acţiunea a fost admisă, pârâta fiind obligată şi la plata penalităţilor de întârziere de 27.002.512.369 lei, conform calculului efectuat prin expertiză în temeiul clauzelor contractuale care prevedeau un procent de 0,4 % pe zi de întârziere.
Prin Decizia comercială nr. 168 din 4 aprilie 2006 pronunţată în dosar nr. 588/2/2005 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, s-a respins apelul reclamantei SC C. SA Ploieşti, s-a admis apelul pârâtei SC P. SA Bucureşti, sentinţa atacată fiind schimbată în parte în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 192.961.491.755 lei diferenţă tarif transport aferente perioadei ianuarie-iulie 1996, 22.874.111.815 lei penalităţi de întârziere până la 31 martie 2004 şi în continuare de 0,15 % pe zi până la achitarea debitului, cu obligarea apelantei SC C. SA la 1.237.259.072 lei cheltuieli de judecată către pârâtă şi la 86.790.000 lei onorariu către expert, fiind păstrate restul dispoziţiilor sentinţei.
Instanţa de control judiciar, în argumentarea soluţiei pronunţate, a respins apelul reclamantei, care în realitate nu a formulat critici cu privire la modul de soluţionare a cauzei, ci doar faptul că a fost menţionată greşit denumirea pârâtei, aspect ce a fost remediat în apel, instanţa luând act că pârâta poartă denumirea de SC P. SA şi nu S.N.P.P. SA.
În privinţa apelului declarat de pârâtă, curtea de apel, a reţinut că excepţia perimării nu a fost invocată la fond, astfel că nu poate fi examinată pentru prima oară în apel, după cum prevede, de altfel, art. 252 alin. (3) C. proc. civ.
De asemenea, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a inexistenţei obligaţiei de plată a pârâtei, au fost corect soluţionate de instanţa de fond în considerarea actelor normative prin care s-au reorganizat societăţile comerciale din acest domeniu şi a faptului că prin OUG nr. 249/2000 nu s-a stins şi debitul din litigiu.
Referitor la cuantumul sumei la plata căreia a fost obligată pârâta, instanţa de apel a reţinut că aceasta datorează diferenţele de transport ţiţei provenit din import, însă fără taxa pe valoarea adăugată, iar cuantumul şi procentul penalităţilor de întârziere trebuie diminuat de la 0,4 % pe zi la 0,15 % pe zi de întârziere având în vedere modificările aduse contractului iniţial, sens în care a fost schimbată şi hotărârea primei instanţe.
Împotriva acestei soluţii au declarat recurs atât reclamanta cât şi pârâta.
Recurenta SC C. SA Ploieşti critică Decizia sub două aspecte, respectiv faptul că în mod greşit instanţa de apel a înlăturat, fără nici o motivare, obligarea pârâtei la plata sumei de 4.565.442,27 lei, reprezentând T.V.A., deşi această sumă a fost achitată bugetului de stat potrivit art. 127 şi următoarele Cod Fiscal, aspect confirmat prin expertiza efectuată.
A doua critică, vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ., în sensul că deşi pretenţiile pârâtei au fost admise doar în parte prin înlăturarea obligării la plata sumei datorate cu titlu de T.V.A., totuşi, arată recurenta, în final a fost obligată să suporte cheltuieli de judecată mai mari, inclusiv costul integral al expertizei solicitată în apel de SC P. SA.
Recurenta SC P. SA, în dezvoltarea motivelor de recurs critică Decizia ca fiind pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că hotărârea instanţei de apel este insuficient şi superficial motivată, majoritatea argumentelor de fapt şi de drept aduse în susţinerea apelului fiind ignorate.
În acest context, în mod greşit a reţinut curtea de apel că perimarea nu poate fi invocată pentru prima oară în faţa instanţei de apel, deci critica se referea la faptul că tribunalul nu s-a pronunţat asupra acestei excepţii pe care a invocat-o din oficiu.
În realitate, susţine recurenta, acţiunea reclamantei a fost suspendată, la data de 20 martie 1998, pentru soluţionarea acţiunii în contencios administrativ, finalizată la 17 octombrie 2002, astfel că termenul de perimare de 6 luni s-a împlinit la data de 18 aprilie 2003, însă instanţa de apel nu a examinat acest motiv.
De asemenea, arată recurenta, instanţa de apel nu a analizat şi argumentat corespunzător nici criticile referitoare la modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi inexistenţei obligaţiei de plată a pârâtei.
De altfel, sub acest aspect, în mod greşit ambele instanţe au apreciat că pârâta are calitate procesuală pasivă, deşi prin abrogarea HG nr. 540/1996, societăţile comerciale din domeniul petrolului, adică inclusiv SC R. SA, au început să-şi desfăşoare activitatea, situaţie care în mod evident conduce la concluzia corectă că pârâta nu are calitate procesuală pasivă.
În privinţa considerentelor avute în vedere în păstrarea soluţiei de admitere a acţiunii reclamantei, curtea de apel, interpretând eronat dispoziţiile OUG nr. 249/2000, a concluzionat că prin acest act normativ nu au fost achitate toate debitele, deşi legiuitorul a avut în vedere toate obligaţiile de plată ale fostei C.R.P., situaţie în care debitul ce formează obiectul litigiului urmează a fi satisfăcut din Fondul special pentru produse petroliere.
Ultimul motive de recurs vizează nelegalitatea deciziei derivată din încălcarea prevederilor art. 7 din Legea nr. 76/1992 alin. (3) conform cărora penalităţile de întârziere nu pot depăşi cuantumul sumei asupra căruia sunt calculate.
Analizând recursurile formulate prin prisma motivelor invocate raportat la prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Curtea constată că recursul reclamantei este întemeiat, pentru considerentele ce urmează a fi în continuare expuse.
Astfel, este întemeiată critica conform căreia instanţa de apel, în lipsa oricărei motivări a înlăturat obligarea pârâtei la plata taxei pe valoarea adăugată în sumă de 4.565.442,27 lei, deşi reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia virării la bugetul de stat a acestei taxe, potrivit art. 127 şi urm. Cod Fiscal, dar pe care nu a încasat-o şi la plata căreia beneficiarul era obligat, fiind la rândul său îndreptăţit să o deducă în conformitate cu prevederile art. 145 alin. (3) din acelaşi act normativ. În condiţiile în care şi prin expertiza efectuată a fost confirmată plata sumei datorate cu acest titlu, în mod greşit instanţa de apel a modificat hotărârea sub acest aspect, exonerând pârâta de plată.
De asemenea, cheltuielile de judecată la plata cărora a fost obligată reclamanta în apel respectiv 123.725,91 lei şi 8.679 lei către pârâtă nu respectă criteriile avute în vedere de art. 276 C. proc. civ., în sensul că deşi suma la plata căreia pârâta a fost obligată s-a diminuat doar cu 4.565.442,27 lei, dar a căzut în pretenţii, reclamanta suportă integral cheltuielile de judecată din apel, inclusiv cele reprezentând onorariu de expert pentru expertiza efectuată la cererea pârâtei.
Prin urmare, având în vedere cuantumul pretenţiilor ce au format obiectul litigiului, proporţia în care acestea au fost admise şi faptul că expertiza a profitat ambelor părţi, fiind efectuată în interesul cauzei, iar recursul reclamantei este întemeiat şi sub acest aspect, Decizia va fi modificată în sensul obligării reclamantei la plata sumei de 26.394,52 lei taxă de timbru şi 4.339,50 lei reprezentând cota de ½ parte din onorariul expertului.
În privinţa recursului declarat de pârâta SC P. SA, curtea va reţine că deşi motivarea instanţei de apel este succintă, prin decizie s-a răspuns criticilor formulate în această cale de atac, deşi invocarea art. 252 alin. (3) C. proc. civ., este eronată, însă soluţia de respingere a excepţiei perimării este corectă ca mod de soluţionare. Sub acest aspect, trebuie precizat că deşi prima instanţă, din oficiu, a invocat această excepţie, ulterior nu s-a mai pronunţat în mod expres, însă aceasta a fost implicit respinsă, prin soluţionarea fondului litigiului.
A doua critică referitoare la modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, a fost, de asemenea, în mod corect soluţionată, în condiţiile în care prin actele normative analizate de ambele instanţe, în succesiunea lor, pârâta, prin reorganizare a devenit succesoarea SC R. SA, preluând inclusiv litigiile în care aceasta figura ca parte. Argumentul recurentei conform căruia, prin abrogarea HG nr. 540/1996, societăţile comerciale, care şi-au încetat activitatea în acel moment, nu poate fi avut în vedere, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Constituţională în examinarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor OUG nr. 249/2000.
Prin urmare, justificat au stabilit instanţele anterioare că pârâta are calitate procesuală pasivă şi trebuie obligată la plata diferenţelor de tarif, care, contrar susţinerii recurentei nu au făcut obiectul OUG nr. 249/2000, deoarece era o creanţă litigioasă, neînregistrată în contabilitatea pârâtei şi nerecunoscută de aceasta. De altfel, corect au reţinut instanţele, în baza expertizei necontestate de părţi, că datoria avută în vedere de actul normativ invocat reprezintă contravaloarea serviciilor de transport ţiţei aferente perioadei iulie-noiembrie 1997, adică ulterioară celei din litigiu.
În consecinţă, şi această critică, fiind neîntemeiată va fi respinsă ca şi aceea referitoare la încălcarea prevederilor art. 7 din Legea nr. 76/1992, în considerarea faptului că părţile au modificat procentul penalităţilor de întârziere la 0,15 % pe zi, conform prevederilor acestui act normativ, iar cuantumul acestora nu depăşeşte suma asupra căreia sunt calculate. Pe de altă parte, reactualizarea debitului este consecinţa firească a necesităţii de a restabili echilibrul prestaţiilor, dat fiind faptul că reclamanta şi-a îndeplinit întocmai obligaţiile contractuale asumate, prin contractul nr. 1/1994, însă pârâta nu a achitat integral preţul acestor servicii.
În concluzie, cu precizarea că în examinarea recursului pârâtei, curtea a avut în vedere doar criticile de nelegalitate, nu şi pe acelea de netemeinicie care exced prevederilor art. 304 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., fiind în culpă procesuală, intimata SC P. SA va fi obligată şi la plata sumei de 26.490 lei cheltuieli de judecată către SC C. SA Ploieşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC C. SA Ploieşti împotriva deciziei nr. 168 din 4 aprilie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, pe care o modifică în parte în sensul că obligă pârâta SC P. SA Bucureşti şi la plata sumei de 4.565.442,27 lei reprezentând TVA.
Obligă reclamanta SC C. SA Ploieşti la plata sumei de 26.394,52 lei cheltuieli de judecată în loc de 123.725,91 lei către pârâta SC P. SA Bucureşti şi la 4.339,50 lei cotă parte din onorariul expertului.
Păstrează restul dispoziţiilor deciziei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC P. SA Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii.
Obligă SC P. SA Bucureşti la 26.490 lei cheltuieli de judecată în recurs către SC C. SA Ploieşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 mai 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 362/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1874/2007. Comercial → |
|---|
