ICCJ. Decizia nr. 1866/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1866/2007
Dosar nr. 1293/2/2006
Şedinţa publică din 17 mai 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 2 august 2001 reclamanta A.S.C. de la S.C. A. SA Slobozia cheamă în judecată pe pârâta A.P.A.P.S, devenită A.V.A.S. Bucureşti, solicitând instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 2.727.472.500 lei (ROL) cu titlu de preţ al acţiunilor cumpărate, reprezentând 51 % din capitalul social al SC A. SA Slobozia şi a sumei de 11.145.774 lei (ROL) reprezentând daune interese ce decurg din efectul inflaţiei asupra sumei de mai sus şi din dobânzile la creditele bancare la care a fost nevoită să recurgă, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 695/ F din 8 noiembrie 2001, Tribunalul Ialomiţa declină competenţa de soluţionare în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială, conform art. 3 alin. (1) C. proc. civ.
Prin sentinţa comercială nr. 97 din 27 iunie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, admite excepţia prematurităţii cererii invocată de pârâtă şi respinge acţiunea reclamantei ca prematur formulată, reţinând, în acest sens, că reclamanta nu a făcut dovada concilierii directe prealabilă introducerii cererii, prevăzută de art. 7201 C. proc. civ., nici unul din actele invocate neîndeplinind condiţiile cerute de lege pentru a demonstra efectuarea menţionatei proceduri, unele fiind anterioare introducerii în Codul de procedură a textului de lege evocat.
Prin Decizia nr. 1344 din 6 aprilie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, admite recursul declarat de reclamantă împotriva sentinţei de mai sus pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecarea fondului la Tribunalul Ialomiţa, reţinând că cerinţele prevăzute de art. 7201 C. proc. civ., nu au fost încălcate de recurenta reclamantă, care a făcut dovada că a înţeles să lase la aprecierea pârâtei stabilirea datei şi locului convocării, aşa cum rezultă din procesele verbale ataşate convocării, iar notificările făcute prin executorul judecătoresc au fost primite de pârâtă cu mai mult de 30 zile înainte de data introducerii acţiunii.
Prin sentinţa comercială nr. 842/ F din 16 decembrie 2004, Tribunalul Ialomiţa admite excepţia de necompetenţă teritorială invocată de pârâtă şi declină competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, reţinând că pârâta are sediul în Bucureşti, unde se găseşte şi locul unde s-a încheiat şi semnat contractul dintre părţi, precum şi locul plăţii, conform art. 5 din contractul nr. 1189/2001 menţionat, iar prin precizarea cererii de chemare în judecată formulată conform art. 132 C. proc. civ., reclamanta arată că înţelege să cheme în judecată şi Ministerul Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, pentru a garanta plata despăgubirilor ce urmează a o face pârâta.
Prin Decizia comercială nr. 563 din 18 mai 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, admite recursul reclamantei împotriva sentinţei de mai sus, pe care o modifică în tot, în sensul că respinge excepţia de necompetenţă teritorială, reţinând că în speţă nu sunt aplicabile reguli speciale de competenţă teritorială exclusivă, iar excepţia de necompetenţă teritorială nu mai putea fi pusă în discuţie întrucât nu a fost invocată până la prima zi de înfăţişare.
Prin sentinţa comercială nr. 469/ F din 30 noiembrie 2005, Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă, respinge excepţia prematurităţii introducerii cererii invocată de pârâtă, aspect soluţionat de instanţa supremă, admite excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi respinge acţiunea reclamantei ca fiind prescrisă, reţinând că potrivit art. 3228 din Legea nr. 99/1999 termenul de prescripţie pentru introducerea cererii prin care se atacă o operaţiune sau un act prevăzut de OUG nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1999 şi modificată prin Legea nr. 99/1999, ori se verifică un drept conferit de aceasta, este de 3 luni de la data la care reclamantul a cunoscut existenţa operaţiunii sau actul atacat, ori de la data naşterii dreptului, dispoziţie prin raportare la care introducerea acţiunii la 2 august 2001 este făcută mult după împlinirea termenului, întrucât reclamanta a cunoscut obligaţiile de conformare cu normele de protecţie a mediului, neprevăzute în dosarul de prezentare, stabilite în sarcina sa, în cursul anului 1999, termenul de prescripţie curgând astfel de la data intrării în vigoare a Legii nr. 99/1999, respectiv de la data de 27 mai 1999.
Prin Decizia comercială nr. 211 din 18 aprilie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, respinge excepţia nulităţii hotărârii atacate, invocată de reclamanta apelantă, şi respinge, ca nefondat, apelul promovat de aceasta împotriva sentinţei instanţei de fond evocată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel reţine că excepţia nulităţii hotărârii nu poate fi admisă întrucât încheierea de şedinţă din 28 noiembrie 2005, dată la care au avut loc dezbaterile în fond şi când a fost amânată pronunţarea, încheiere care nu a fost comunicată apelantei reclamante odată cu sentinţa, se află în dosarul de fond, hotărârea nefiind astfel lovită de nulitate. Mai reţine instanţa că în mod corect a apreciat instanţa de fond că termenul special de prescripţie de 3 luni curge de la data de 27 mai 1999, în caietul de sarcini fiind incluse prevederile referitoare la obligaţia de a construi o staţie de epurare şi un sistem de canale de deversare la fermele pui de carne Bora şi 7 I.G., în valoare estimată de 5,5 miliarde lei (ROL), ca şi obligaţia de izolare a foselor colectoare în vederea eliminării riscului apariţiei infiltraţiilor în sol pentru celelalte ferme, în valoare estimată de 4,5 miliarde lei, obligaţii făcute, deci, cunoscute reclamantei cumpărătoare încă de la încheierea contractului de vânzare cumpărare de acţiuni nr. 1189/1997.
Împotriva deciziei instanţei de apel reclamanta declară recurs invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei recurate şi, implicit, a sentinţei instanţei de fond şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată la această din urmă instanţă.
Criticând Decizia recurată ca fiind lipsită de temei legal şi dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, recurenta arată, în esenţă, că a încheiat contractul de vânzare cumpărare acţiuni nr. 1129 la 28 august 1997, că în oferta de vânzare nu au fost prevăzute obiectivele de mediu minim acceptate, care erau stipulate însă în Legea nr. 137/1995 şi Ordinul nr. 125/1996, că aşa zisul caiet de sarcini nu este semnat de persoanele autorizate din Direcţia de coordonare, corelare şi sinteze şi din Direcţia restructurare privatizare, că toate obligaţiile de mediu s-au ivit ulterior cumpărării şi, deci, nu puteau fi întrevăzute de societate pentru a fi trecute în documentele transmise F.P.S. (atunci) în vederea privatizării, că faţă de data ivirii necesităţii de conformare cu normele de mediu, ca urmare a modificării legislaţiei cu privire la efectuarea investiţiei de mediu, acţiunea sa a fost introdusă în termen, instanţa făcând o greşită aplicare a art. 3228 din Legea nr. 99/1999 care nu stabileşte că termenul special de prescripţie de 3 luni curge de la data publicării legii în M. Of., respectiv de la 27 mai 1999. Arată recurenta că instanţa de apel a aplicat greşit şi dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 137/2002 care prevăd că termenul de prescripţie pentru introducerea cererii de către cumpărător împotriva instituţiei publice implicate pentru despăgubirea acestuia pentru prejudiciile suferite ca urmare a stabilirii în sarcina societăţii comerciale a unei răspunderi datorate poluării mediului din activităţi trecute este de o lună de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască producerea prejudiciului, ori de la data naşterii dreptului şi nicidecum de la data publicării legii în cauză; susţine recurenta reclamantă că data ce trebuia luată în considerare de instanţa criticată ca moment al începerii curgerii termenului de prescripţie este data primirii informaţiilor de conformare cu normele de mediu şi nu data publicării dispoziţiilor de lege incidente şi nici data încheierii contractului de vânzare cumpărare de acţiuni.
Prin întâmpinarea depusă la dosar chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice solicită respingerea recursului, acţiunea reclamantei recurente fiind prescrisă prin raportare la dispoziţiile art. 3228 din Legea nr. 99/1999 şi clauza 7.7 din contractul de privatizare.
Pârâta A.V.A.S. solicită, de asemenea, prin întâmpinarea aflată la dosar, respingerea recursului reclamantei, ca nefondat, acţiunea fiind prescrisă prin raportare la dispoziţiile OUG nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, ale art. 3228 din Legea nr. 99/1999 şi la susţinerile recurentei că stabilirea obligaţiilor de conformare cu normele de protecţie a mediului i-au fost stabilite în cursul anului 1999, acţiunea fiind introdusă la 2 august 2001.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 7.1 din contractul de vânzare cumpărare de acţiuni nr. 1189 din 28 august 1997 cumpărătorul, respectiv reclamanta recurentă, atestă că a putut verifica realitatea declaraţiilor vânzătorului, între altele, şi cu privire la respectarea normelor legale privind protecţia mediului (art. 6.1); potrivit art. 7.5 din acelaşi contract cumpărătorul garantează că informaţiile şi datele referitoare la situaţia societăţii prezentate la data ofertei de cumpărare, cât şi în cadrul investigaţiilor şi expertizelor ulterioare, care au stat la baza stabilirii condiţiilor de vânzare cumpărare a acţiunilor, sunt complete şi reale, iar potrivit art. 7.7 cumpărătorul se obligă să îndeplinească obiectivele de mediu minim acceptate.
Faţă de aceste clauze ale contractului şi faţă de critica, pentru caracterul său inform, a caietului de sarcini, ataşat ofertei de privatizare, se constată că recurenta reclamantă a cunoscut obligaţiile minime de conformare cu exigenţele normelor de protecţie a mediului din momentul încheierii contractului de privatizare, fapt care rezultă şi din programul de conformare în vederea obţinerii autorizaţiei de mediu din 14 octombrie 1998. Mai mult, prin cererea introductivă de instanţă reclamanta recurentă precizează că dreptul său de a solicita pârâtei preţul plătit pe acţiuni şi daune interese ca urmare a stabilirii în sarcina societăţii a unor obligaţii de conformare cu normele de protecţie a mediului sau a unor răspunderi datorate poluării mediului din activităţi trecute, ce nu au fost prevăzute în dosarul de prezentare ori în prospectul de ofertă publică [(art. 31 alin. (4) din Legea nr. 99/1999, care a modificat OUG nr. 88/1997)] s-a născut la data de 27 mai 1999, data publicării menţionatei legi nr. 99/1999.
Acelaşi act normativ prevede însă, în art. 3228, un drept special de prescripţie de trei luni care, aşa cum corect a stabilit instanţa de fond şi a confirmat instanţa de apel, s-a împlinit, faţă de data precizată chiar de recurenta reclamantă, respectiv 27 mai 1999, la data de 27 august 1999, astfel că introducerea acţiunii la data de 2 august 2001 a fost constatată corect ca fiind făcută după împlinirea termenului de prescripţie.
Astfel fiind, cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei instanţei de apel urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.S.C. de la S.C. A. SA Slobozia împotriva deciziei nr. 211 din 18 aprilie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 mai 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 388/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1860/2007. Comercial → |
|---|
