ICCJ. Decizia nr. 679/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 679/2007
Dosar nr. 12891/1/2005
(nr.vechi 3128/2005)
Şedinţa publică din 14 februarie 2007
Deliberând asupra recursului de faţă.
Reclamantul S.N. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtele A.N.L. şi B.C., sucursala Constanţa să fie obligate pârâtele la modificarea art. 1.2 din contractul de credit ipotecar nr. 3039 din 25 mai 2001, prin act adiţional, în sensul că valoarea creditului de 188.464.000 lei să fie în echivalent euro la data semnării contractului respectiv 25 mai 2001.
Motivându-şi acţiunea, reclamantul arată că a contractat pentru construire un apartament cu 2 camere, cu credit ipotecar, de la A.N.L., conform contractului nr. 3039 din 15 august 2000. Valoarea apartamentului a fost stabilită la suma de 287.464.000 lei din care a achitat avans în valoare de 99.000.000 lei iar diferenţa de 188.464.000 lei urmând a fi plătită din creditul ipotecar pe o perioadă de 20 de ani cu dobânda de 9 %.
Potrivit clauzei de la art. 1.2 din contract, valoarea creditului este de 188.464.000 lei, respectiv 8.796,04 euro la cursul de schimb al băncii la data Hotărârii Comitetului de Credite al A.N.L.
Reclamantul consideră că datorită acestei prevederi contractuale valoarea creditului este artificial majorată cu suma de 2.249 euro, faţă de faptul că a fost încheiat contractul cu mult timp după data emiterii Hotărârii 395 din 29 septembrie 2000 a Comitetului de Credite al A.N.L.
Tribunalul Constanţa, prin sentinţa civilă nr. 8760 din 10 decembrie 2004, a respins, ca nefondată, acţiunea reclamantului şi ca inadmisibile cererile de chemare în garanţie ale pârâtelor A.N.L. şi B.C.R.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, potrivit art. 942 C. civ., modificarea contractului nu se poate face decât prin acordul de voinţă al părţilor iar instanţa nu se poate substitui părţilor şi nu le poate obliga la modificarea contractului fiindcă s-ar înfrânge principiul libertăţii de voinţă în materia contractelor.
Cu privire la cererea de chemare în garanţie s-a apreciat că, în raport de dispoziţiile art. 60 alin. (1) C. proc. civ., nu poate fi introdus în proces ca şi chemat în garanţie un pârât ci doar un terţ.
În apelurile reclamantului şi pârâtei A.N.L., Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia nr. 139 din 19 mai 2005, a respins, ca nefondate, aceste apeluri reţinând următoarele:
Referitor la apelul reclamantului s-a apreciat că, în mod corect a fost respinsă acţiunea sa prin care se cerea obligarea la modificarea clauzelor contractului de credit ipotecar deoarece trebuie respectat principiul simetriei care guvernează încheierea şi modificarea contractelor.
Se arată că s-ar înfrânge principiul libertăţii de voinţă prevăzut de art. 942 şi 969 C. civ., dacă instanţa ar obliga părţile la modificarea contractului.
S-a mai reţinut că nu pot fi calificate motivele acţiunii ca reprezentând cauze de anulare sau de nulitate a contractului fără o precizare expresă din partea reclamantului şi că, de altfel acesta a şi achitat integral creditul.
În ceea ce priveşte apelul A.N.L. s-a considerat că au fost interpretate corect dispoziţiile art. 60 alin. (1) C. proc. civ., putând fi introdus în cauză, în calitate de chemat în garanţie doar un terţ şi nu o parte pârâtă.
Şi neobligarea la cheltuieli de judecată a reclamantului faţă de A.N.L. a fost apreciată ca legală având în vedere că aceasta şi-a timbrat propriile pretenţii formulate prin cererea de chemare în garanţie care a fost respinsă.
S-a mai statuat şi că, în mod corect a fost interpretată acţiunea ca fiind neevaluabilă în bani iar cererea de chemare în garanţie trebuie timbrată la valoare.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul invocând motive ce se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se susţine că a fost ignorată Legea 190/1999 şi Normele Metodologice nr. 3/1999 rezultatul fiind acela că valoarea creditului transformat în euro a fost cu mult mai mare decât cel din contract, respectiv cu 1163 de euro.
Se mai arată că au fost interpretate greşit dispoziţiile art. 942 şi 969 C. civ.. privind principiul libertăţii de voinţă ale părţilor şi că se constată culpa B.C.R. în neîntocmirea în termen a contractului de credit ipotecar astfel că în cauză se aplică dispoziţiile art. 1075 C. civ.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte critica referitoare la greşita aplicare a art. 942 şi 969 C. civ., aceasta este neîntemeiată deoarece instanţele au pornit de la principiul consacrat de aceste texte menite să asigure libertatea de voinţă a părţilor în încheierea contractelor şi care se aplică de asemenea în legătură cu modificarea contractelor.
Aşa cum se încheie un contract, prin realizarea acordului de voinţă al părţilor, la fel se şi modifică prin acordul de voinţă al acestora şi instanţele au respins corect acţiunea reclamantului prin care se solicita obligarea pârâtelor la modificarea art. 1.2 din contractul de credit ipotecar.
Nu se pune problema aplicării Legii nr. 190/1999 şi a Normelor Metodologice nr. 3/1999 deoarece principiul libertăţii de voinţă care a determinat părţile să semneze contractul într-un anume mod nu îngăduie obligarea de către instanţă a unei părţi să modifice acest contract. Aşa cum precizează chiar recurentul valoarea creditului ca urmare a aplicării art. 1.2 din contract este una anume şi aceasta reprezintă un rezultat al respectării contractului.
Aplicarea acestor două norme legale s-ar putea discuta doar dacă s-ar verifica sub aspectul efectelor contractul însă în cauză obiectul acţiunii îl reprezintă obligarea la modificarea contractului.
Nici critica referitoare la o culpă a BCR şi la aplicarea art. 1075 C. civ., nu este justificată întrucât obligarea acesteia la daune s-ar putea cere pentru neîndeplinirea obligaţiei de modificare a contractului de credit ipotecar care face obiectul acţiunii dar care a fost respinsă corect, pentru motivele arătate.
Negăsindu-se întemeiate motivele de recurs, acesta urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul S.N. împotriva deciziei nr. 139/ COM din 19 mai 2005 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 688/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 601/2007. Comercial → |
|---|
