ICCJ. Decizia nr. 1353/2008. Comercial. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1353/2008
Dosar nr. 4807/3/2006
Şedinţa publică de la 4 aprilie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 3055 din data de 6 martie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A.F.I. împotriva pârâtei R.N.P.R., pe care a obligat-o la plata sumelor de 418.044.102 Rol reprezentând chirie aferentă perioadei ianuarie 2003 – martie 2004, 79.428.379 Rol reprezentând TVA, 1.196.200.727 Rol penalităţi şi 22.279.044 Rol majorări pentru TVA sume datorate pentru spaţiul cu altă destinaţie decât locuinţă situat în Bucureşti str. Smârdan; capătul de cerere având ca obiect chiria aferentă lunii decembrie 2002 a fost respins ca prescris; totodată instanţa a admis cererea de chemare în garanţie a C.N.L.R. SA formulată de pârâtă şi în consecinţă a obligat chemata în garanţie la plata către reclamantă a sumelor susmenţionate reprezentând chirie, penalităţi, TVA şi majorări datorate pentru spaţiul din str. Smârdan.
Instanţa fondului a reţinut din ansamblul probator administrat în cauză că antecesoarea pârâtei, C.R.C.C.R., a ocupat spaţiul din str. Smârdan, în temeiul contractului de închiriere nr. 1715 din 11 februarie 1974, cuantumul chiriei urmând a fi determinat în baza dispoziţiilor legale în vigoare la momentul încheierii contractului, respectiv art. 41 şi urm. din Legea nr. 5/1973, iar majorările de întârziere datorate de locatar, potrivit art. 11 din H.C.M. nr. 860/1973.
Instanţa a mai statuat că, după împlinirea termenului locaţiunii, contractul a fost prelungit prin tacita reconducţiune, în aceleaşi condiţii, astfel că nivelul chiriei şi al penalităţilor a continuat să fie calculat în temeiul prevederilor legale aplicabile fondului locativ de stat, în acest sens, pentru perioada la care se referă pretenţiile ce fac obiectul acţiunii, penalităţile de întârziere aplicabile sunt cele reglementate de O.G. nr. 61/2002, chiria percepută având natura juridică a unei creanţe bugetare.
Capătul de cerere având ca obiect chiria aferentă lunii decembrie 2002 cu accesoriile acesteia a fost respins ca prescris, în raport de data introducerii acţiunii 31 ianuarie 2006, cu depăşirea termenului de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1058.
Cu privire la cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă, tribunalul a reţinut că spaţiul din str. Smârdan a fost ocupat în perioada octombrie 2000 – martie 2004 de chemata în garanţie C.N.L.R. SA, în temeiul contractului de colaborare nr. 12775 din 30 iunie 1999 încheiat cu antecesoarea pârâtei, aşa încât, în temeiul art. 969 şi urm. C. civ., chematei în garanţie îi revine obligaţia de plată a sumelor reprezentând chirie şi accesoriile acesteia datorate pentru utilizarea spaţiului.
Apelurile declarate de reclamantă şi chemata în garanţie împotriva sentinţei fondului, au fost respinse ca nefondate de Curtea de Apel Braşov, secţia a VI-a comercială, prin decizia nr. 489 din data de 25 octombrie 2007.
Răspunzând motivelor de apel, instanţa de control judiciar a confirmat cele statuate în fapt şi în drept de prima instanţă, constatând că pentru perioada avută în vedere ianuarie 2003 – martie 2004, O.G. nr. 61/2002 este actul normativ care reglementează raporturile dintre părţi.
Referitor la prescripţia pretenţiilor datorate pentru luna decembrie 2002, instanţa reţine că faţă de data scadenţei obligaţiei 31 decembrie 2002, acţiunea introdusă la 31 ianuarie 2006 se situează în afara termenului general de prescripţie.
Cu privire la criticile formulate de chemata în garanţie, instanţa de control reţine că potrivit contractului de colaborare încheiat cu antecesoarea pârâtei, chemată în garanţie s-a obligat să suporte toate cheltuielile care ar fi incumbat pârâtei pentru utilizarea spaţiului, fiind irelevante pretinsa inexistenţă a culpei şi neemiterea facturilor fiscale în exonerarea chematei în garanţie de la plata sumelor datorate folosirii spaţiului.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, atât reclamanta A.F.I., cât şi chemata în garanţie C.N.L.R. SA.
I. Recurenta reclamantă şi-a întemeiat recursul pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că decizia curţii de apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii în ce priveşte respingerea ca prescrise a pretenţiilor aferente lunii decembrie 2002.
În argumentarea acestei critici, recurenta a arătat că dreptul material la acţiunea pentru chiria aferentă lunii decembrie 2002 a început să curgă în ianuarie 2003, iar acţiunea a fost introdusă tot în cursul lunii ianuarie, nefiind prescrisă.
II. Recurenta C.N.L.R. SA a criticat hotărârea instanţei de apel pentru încălcarea şi aplicarea greşită a legii (motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ) sub următoarele aspecte:
- dispoziţiile O.G. nr. 61/2002 aplicabile contractului de închiriere nr. 1715/1974 încheiat între A.F.I. şi R.N.P.R., nu îi sunt opozabile deoarece nu a fost parte semnatară a contractului;
- obligaţiile asumate de companie sunt cele prevăzute în contractul de colaborare încheiat în 1999 şi prelungit prin addendum-ul la contract, vizând plata chiriei şi a utilităţilor;
- în lipsa emiterii documentelor fiscale conform legii contabilităţii, nu i se poate pretinde plata sumelor respective;
- dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, ce limitează cuantumul penalităţilor îşi găsesc aplicarea în cauză, fiind de natură să completeze prevederile O.G. nr. 61/2002.
Asupra recursurilor:
Înalta Curte, examinând decizia atacată, în contextul criticilor formulate, constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează:
1. Prealabil, Curtea aminteşte că, în actuala reglementare a recursului, respinsă în Titlul V – Capitolul I C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate expres prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
2. Recurenta reclamantă deşi invocă, prin cererea de recurs aplicarea greşită a dispoziţiilor legale care reglementează prescripţia extinctivă, Decretul nr. 167/1958, criticile sale, astfel cum sunt argumentate vizează chestiuni de fapt.
Stabilirea momentului naşterii dreptului material la acţiune este o chestiune de fapt, de atributul suveran al instanţei fondului, sau apelului din perspectiva caracterului devolutiv al acestuia.
Cum în cauză această chestiune de fapt, referitoare la naşterea dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente lunii decembrie 2002 a fost statuată şi motivată de instanţe, critică de nelegalitate invocată nu subzistă, hotărârea atacată neputând fi cenzurată pe calea recursului pentru aspecte de netemeinicie.
3. Obligarea recurentei-chemate în garanţie la plata chiriei şi accesoriile acesteia datorate pe perioada ianuarie 2003 – martie 2004 pentru spaţiul comercial folosit, îşi găseşte fundamentul legal în contractul de colaborare nr. 12775/1999 şi addendum-ul la acesta convenit cu antecesoarea pârâtei.
Or, potrivit art. 969 C. civ., convenţiile legal făcute au putere de lege pentru părţile contractante, astfel că apare lipsit de semnificaţie, faptul invocat de recurentă că nu a fost parte în contractul de închiriere a spaţiului încheiat cu reclamanta, de vreme ce s-a obligat să suporte pentru spaţiul respectiv chiria datorată de locatar.
4. Neemiterea facturilor fiscale, este o chestiune de fapt în contextul raporturilor dintre părţi şi al obiectului cererii, care scapă controlului casaţiei pe calea recursului.
5. Cuantumul penalităţilor de întârziere datorate este cel reglementat de O.G. nr. 61/2002, care nu conţine nici o limitare a nivelului penalităţilor, dispoziţiile Legii nr. 469/2002 nefiind aplicabile raportului locativ supus reglementărilor referitoare la creanţele bugetare.
Cum, recurenta C.N.L.R. SA şi-a asumat prin contractul de colaborare convenit obligaţia de a plăti chiria aferentă spaţiului, chirie calculată potrivit reglementărilor legale în vigoare referitoare la creanţele bugetare, rezultă că şi sub acest aspect critică de nelegalitate invocată nu subzistă.
Pentru raţiunile mai sus înfăţişate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile formulate ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de reclamanta A.F.I. Bucureşti şi chemata în garanţie C.N.L.R. SA Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 489 din 25 octombrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 aprilie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1278/2008. Comercial. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1413/2008. Comercial. Pretenţii. Recurs → |
|---|
